De cand exista mai degraba ca entitate politica si mai nou ca entitate statala, Vaticanul a dus o politica de prozelitism eretic mai ales impotriva statelor Ortodoxe din estul Europei. De cele mai multe ori prozelitismul Vaticanului s-a manifestat si cu arma in mana. In acest scurt articol veti descoperi inca odata in plus de ce biserica catolica nu este biserica (daca mai era nevoie) si este o erezie patata de sangele milioanelor de martiri ortodocsi din Europa si din intreaga lume.
REGIMUL NAZIST DIN CROAŢIA „USTAŞA” ŞI COLABORAREA CU BISERICA CATOLICĂ
23 februarie, 1942. Arhiepiscopul Stepinac1, capul ierarhiei bisericii catolice croate, il primeşte cu bucurie pe Ante Pavelic2 la deschiderea guvernului ustas3 în Zagreb. Stepinac a fost un partener statornic, zelos şi eficient al dictaturii lui Pavelic. A sprijinit guvernul ustas de la început până la sfârşit, chiar şi după ce Croaţia ustasă s-a prăbuşit în urma dezintegrării Germaniei Naziste.
Stepinac a fost nu numai capul Consiliului Episcopilor Croaţi şi al comitetului care a întreprins o politică de convertire forţată, ci a fost, de asemenea, vicarul militar-apostolic suprem al armatei ustase. Când Croaţia ustasă a căzut în 1945, în urma înfrângerii Germaniei naziste şi Pavelic a reuşit să fugă pentru a-şi salva viaţa, arhiepiscopul Stepinac, într-un efort inutil de a salva regimul, l-a înlocuit pe poziţia de conducător al Croaţiei. Stepinac a comandat ceremonii speciale în toate bisericile catolice de ziua lui Pavelic, şi a invocat adesea binecuvantarea lui Dumnezeu asupra membrilor ustasi.
În aceeaşi zi când armata germană intra în capitala Croaţiei, unul din conducătorii ustaşi de frunte, Kvaternik, a proclamat Statul Independent al Croaţiei (10 aprilie 1941) şi, în timp ce lupta dintre germani şi armata iugoslavă încă se desfăşura în munţii Bosniei, arhiepiscopul Stepinac a cerut comandantului ustas şi a sfătuit pe toţi croaţii să sprijine noul stat catolic. În aceeaşi zi, ziarele din Zagreb conţineau deja anunţuri cum că toţi localnicii ortodocşi sârbi ai capitalei trebuie să parăsească oraşul în douăsprezece ore, şi că oricine e găsit adăpostind vreun ortodox va fi executat imediat. Pe 13 aprilie, Ante Pavelic sosea la Zagreb, venind din Italia. Pe 14 aprilie, arhiepiscopul Stepinac a mers personal să-l întâlnească şi l-a felicitat pentru încununarea muncii sale de o viaţă. Şi care a fost munca de o viaţă a lui Pavelic? A fost crearea celei mai nemiloase, probabil, tiranii fasciste care a dezonorat vreodată Europa.
Pe 13 aprilie 1941, Pavelic ajungea la Zagreb. Pe 14, arhiepiscopul Stepinac l-a binecuvantat. Pe data „pastelui catolic“ din 1941, Stepinac anunţa solemn din catedrala din Zagreb stabilirea statului independent al Croaţiei. Pe 28 aprilie 1941, trimite o scrisoare pastorală ordonand clerului croat să sprijine statul ustas.
Pe 28 iunie 1941, Stepinac şi alţi episcopi îl vizitează pe Pavelic. Dupa ce-l asigură de totala cooperare, Stepinac se roagă pentru el. „Îl implorăm pe Domnul stelelor să-ţi dea bincuvântarea sa divină ţie, liderul poporului nostru“ au fost cuvintele lui Stepinac. În calitate de vicar militar-apostolic suprem al armatei ustase, arhiepiscopul Stepinac a deţinut funcţii militare şi politice, amestecându-se cu comandanţi fascisti, nazişti şi ustaşi.
La un moment dat Stepinac chiar a comandat guerilele ustase după fuga lui Pavelic, a contactat şi a coordonat bandele ustase împrăştiate, făcându-i pe preoţi şi pe călugări să acţioneze ca oameni de legătură. În final, când Croaţia ustasă s-a dezintegrat în 8 noiembrie 1945, Stepinac a reînoit binecuvantarea forţelor cruciaţilor ustaşi în capela sa, după care a primit „legământul intelectualilor ustaşi“ de a lupta până la capăt pentru eliberarea Croaţiei ustase.
A fost în contact permanent cu detaşamentele ustaşe care cutreierau satele şi oraşele ortodoxe precum şi cu forţele de ocupaţie naziste din interiorul şi din afara Croaţiei. Dositei, episcopul ortodox de Zagreb, capitala Croaţiei, unde Stepinac îşi avea rezidenţa, şi-a pierdut minţile în urma torturilor la care a fost supus înainte de a fi expulzat la Belgrad. Trei episcopi ortodocşi, Petru Zimonjic din Sarajevo, Sava Trlajic din Plaski şi Platon din Banjaluka au fost omorâţi.
În oraşul Mikleus un preot catolic a „convertit“ în masă sute de ţărani în 1942. O grămadă de preoţi catolici erau capii trupelor ustase. Ca o mărturie, avem cuvântul preotului Mate Mogus, din parohia Udbina, provincia Like: „Noi catolicii“ le spunea el sârbilor care aveau sa fie convertiţi cu forţa, „până acum am lucrat pentru catolicism cu crucea şi cu liturghierul. A sosit însă ziua în care vom lucra cu revolverul şi cu arma.“
Parintele D. Juric, un Franciscan, a fost numit conducatorul unui minister însărcinat cu planificarea convertirii sistematice a tuturor ortodocşilor care au scapat din lagărele de concentrare sau din masacre. Cele mai multe din convertirile forţate erau anunţate prompt de către buletinele parohiale. Aducem aici mărturie din „Listei Katolicki“, publicată de episcopia de Zagreb, controlată de arhiepiscopul Stepinac. În numarul 31 din 1941 se raporta că „o nouă parohie de peste 2300 de suflete“ a fost creată în satul Budinci, ca rezultat al convertirii întregului sat la credinţa catolică. Rezistenţa colectivă a fost tratată cu pedepse în masă nemiloase.
Mii de ortodocşi au trecut la catolicism în felul acesta. După „convertirea“ lor, noii catolici formau cate o procesiune la biserica locala catolică, cântându-şi bucuria de a fi devenit în sfârşit copii ai bisericii adevărate şi sfârşind cu Te Deum şi cu rugăciuni pentru papă, în tot acest timp fiind escortaţi de regulă de către unităţi ustase purtându-şi armele „cu evlavie“. Ca şi cum aceasta n-ar fi fost destul, satele în care sârbii fuseseră re-creştinaţi trebuiau să-i trimită telegrame de recunoştinţă lui Stepinac, căci zelosul arhiepiscop poruncise, ca un bun păstor, ca vestea oricărei convertiri în masă din oricare parohie să-i fie trimisă personal. Telegrame purtând veştile bune de felul acesta au fost tipărite în ziarul ustas „Nova Hrvatska“, ca şi în publicaţia episcopală proprie „Lista Katolicki“. În numarul din 9 aprilie 1942, prima publicaţie a inclus patru telegrame, toate adresate lui Stepinac, în care intrarea în masă în sânul „bisericii mame“ erau descrise scurt şi la obiect. Una din ele spunea: „2300 de persoane adunate în Slatinski Drenovac, din satele Drenovac, Pusina, Kraskovic, Prekorecan, Miljani şi Gjursic au acceptat astăzi protecţia bisericii catolice şi trimit salutări recunoscătoare conducătorului lor.“
Cam 30% din sârbii ortodocşi din noua Croaţie au fost convertiţi la catolicism într-un răstimp uimitor de scurt. Totuşi, frica de a-şi pierde bunurile sau chiar viaţa n-a fost un factor satisfăcător pentru membrii ierarhiei catolice angajaţi în genul acesta de prozelitism si, astfel, pretutindeni unde se întâlnea rezistenţă, clerul catolic a ordonat şi chiar a executat exterminarea multor ortodocşi. Când aveau de-a face cu rezistenţa colectivă, ortodocşii încăpăţânaţi primeau pedepse în masă nemiloase care, de cele mai multe ori implicau tortura sau moartea.
Dacă vă interesează lista cu numele preoţilor Catolici care au comis personal astfel de crime, vezi „Martiriul Sârbilor“ (p.176), redactat de Episcopia Ortodoxă Sârbă de SUA şi Canada, Palandech’s Press, Chicago, 1943. Arhiepiscopul Stepinac, dacă ar fi fost interesat, i-ar fi putut pedepsi cu pedepse militare, în calitate de vicar militar. Mai este de asemenea remarcabil că Vaticanul i-a permis lui Stepinac sa devină vicar militar în Octombrie 1940, înainte ca Yugoslavia sa fie invadată.
„Sfântul“ Stepinac: măcelarul e sanctificat de Papa Ioan Paul al doilea
În 3 octombrie 1998, Papa Ioan Paul II l-a fericit pe mai sus numitul cardinal Aloysius Stepinac, strâns asociat de-al lui Pavelic, la o slujbă în aer liber la un altar din Marija Bistrica, cel mai important loc de pelerinaj pentru romano-catolici în Croaţia.
Acesta e pasul final înspre sanctificarea acestuia în cadrul instituţiei romano catolice. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, statul independent al Croaţiei trebuia să devină 100% romano-catolic. Toţi cei care se împotriveau urmau sa fie complet eliminaţi. Un raport conservativ al sârbilor omorâţi se ridică la aproximativ 800000, dar Biserica Ortodoxa Sârbă îl consideră a fi mai degrabă cam un milion şi jumatate. „Măcelarul sârbilor“ – după cum e el cunoscut până în zilele noastre – a fost fericit de către acest papă.
Documente istorice a acestor evenimente se găsesc nu numai în Serbia dar şi în alte părţi, ca de exemplu în dosarele naziştilor cu privire la atrocităţile ustaşilor (acestea fiind atât de oribile încât până şi nazişti de seamă le-au condamnat şi au ordonat investigaţii). Mai sunt şi scriitorii italieni Curzio Malaparte şi Marco Aurellio Rivelli care au scris o carte despre atrocităţile amintite, „Arhiepiscopul genocidului“.
Papa cel infailibil ex-cathedra, Ioan Paul al II-lea, cel cu „cuvânt de ultimă autoritate“ pentru toţi catolicii, şi acum un „sfânt“ al lor, a îndrăznit cu nonşalanţă să-l fericească pe măcelarul sârbilor, Stepinac.
––––––––––––––––––––––––––––––-
1. Aloysius Viktor Stepinac a fost un cardinal al bisericii catolice, precum și arhiepiscopul Zagrebului din 1937 până la moartea sa în 1960, inclusiv in guvernarea fascistă a Ustașei. Este considerat criminal de razboi care alaturi de Ante Pavelic a condus represaliile de ucidere a peste 800.000 de credinciosi ortodocsi de origine sarba in lagarele de exterminare din noul stat Croat pentru vina de a nu trece la credinta romano-catolica.
2. Ante Pavelić a fost un politician fascist croat, criminal de război şi colaborator al Axei. El a condus sub titulatura de Poglavnik al Statului Independent al Croaţiei (NDH), un stat-marionetă al Germaniei Naziste existent în timpul celui de al Doilea Război Mondial în Iugoslavia ocupată de forţele Axei.În anii 1930, a fost membru fondator şi lider al grupării croate fasciste[3] ultranaţionaliste şi separatiste, Ustaşa. În 1941, după ce a fost instalat de forţele de ocupaţie ale Axei în funcţia de lider al statului-marionetă croat, a instituit o politică rasistă care a dus la genocidul a sute de mii de sârbi.
3. Ustasa – În timpul celui de-Al doilea război mondial, după ocupația nazistă a Iugoslaviei, ustașii au obținut crearea unui stat croat independent, protejat de germani și italieni. Guvernarea lui Ante Pavelić și a Ustașei a durat doar 60 de luni și este marcată de represalii antisârbești si antiortodoxe cu sprijinul vadit al bisericii catolice. Trupele de represiune ustase au fost pregatite militar in Italia fascista a lui Musolini si in Ungaria cu scopul vadit de catolicizare a Croatiei pe atunci majoritar ortodoxe.
