Acasă Articole si studii Războiul nevăzut al Vaticanului cu Biserica Ortodoxă Rusă

Războiul nevăzut al Vaticanului cu Biserica Ortodoxă Rusă

760
Biserica Ortodoxa Rusa
Biserica Ortodoxa Rusa

Această conferinţă a fost ţinută în Sydney şi Melbourne, Australia de diaconul Herman Ivanov-Treenadszaty  la cel de-al 24-lea Congres al Tinerilor Ruşi din anul aniversar al unui mileniu de la creştinarea Rusiei. Conferinţa a avut ca subiect ideologia şi politica agresivă a Vaticanului. Ulterior, ea a fost publicată în revista ,,Viaţa ortodoxă” a Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora, martie-aprilie 1990

Cuvânt înainte

Romano-Catolicismul pare a fi o mare ameninţare pentru Rusia de azi şi de mâine, mult mai periculoasă decât comunismul, care este deja în declin.

Aşa cum Dostoievsky subliniază în nuvela sa ,,Idiotul”: ,,Romano-Catolicismul este mult mai periculos decât ateismul din moment ce el ne prezintă nouă un Hristos profan şi desacralizat ce uzurpă tronul pământesc”, papa a luat sabia şi a adunat ,,minciuni, intrigă, înşelătorie, fanatism şi răutate”. Aceasta este înţelegerea profundă care se revarsă din pana talentată a lui Dostoievsky. Catolicismul este periculos tocmai pentru că oferă un Hristos contrafăcut.

În timpul şederii noastre în Australia, am remarcat, pentru prima oară în 70 de ani, că slujba papală de Naşterea Domnului a fost transmisă de televiziunea sovietică. De asemenea, a avut loc un schimb de delegaţii. Ofensiva împotriva Ortodoxiei şi a poporului rus continuă într-un ritm alert.

Vatican şi Rusia

Am studiat străduinţele Vaticanului, care se luptă de secole, să supună Biserica Rusă prin forţă, înşelătorie sau viclenie şi să abată poporul rus de la dreapta credinţă. Acesta nu este doar un subiect foarte interesant şi relevant pentru un istoric al Bisericii, ci şi o temă actuală care obligă orice ierarh, preot, creştin ortodox şi pe toţi cei pentru care ,,Rusia” şi ,,ortodox” sunt sinonime, să urmărească cu atenţie atacurile contemporane continue ale Vaticanului asupra Moscovei şi Ortodoxiei.

Subiectul în cauză este departe de a fi abstract sau ştiinţific. Din acest motiv, vom încerca, folosindu-ne de experienţa trecutului, să explicăm adecvat de ce este unul dintre cele mai importante fenomene pentru viitorul Rusiei, a treia Romă. Trebuie să ne amintim mereu că în învăţătura ortodoxă nu există un concept al învăţatului şi al învăţătorului (precum sunt papa şi poporul în teologia romană). Responsabilitatea păstrării credinţei nestrămutate şi a Bisericii se sprijină pe conştiinţa fiecărui creştin ortodox.

Actualul an aniversar al unui mileniu de la creştinarea Rusiei ne oferă o vie ilustrare a încercărilor Vaticanului de a se amesteca în acest mare eveniment din Biserica Rusă. Ne imaginăm că pe parcursul ultimilor doi ani, cei mai mulţi dintre ortodocşi au urmărit cu nelinişte eforturile Curiei Vaticanului şi ale papei însuşi ca ,,Vicarul lui Hristos” să fie invitat la ceremoniile din Rusia şi din toată lumea, pentru a fi centrul atenţiei.

Este interesant de observat întreaga dezinformare cu privire la acest eveniment. Nu o dată, aşa-numitele ,,cercuri bine informate” au generat, folosindu-se de canalele mass-media, zvonuri false sau mult dorite, în scopul de a obţine o hotărâre de a-l invita pe papă sau de a o face curând, sau de a pune poate Moscova într-o poziţie delicată, astfel ca, în lumina acestor fapte, să fie dificil să refuze.

Să ne aducem aminte că papa a amânat până în ultima clipă publicarea celor două ,,mesaje apostolice” ale sale – unul fiind un apel către ruşii ortodocşi, iar celălalt fiind adresat uniaţilor din Ucraina. Aceasta a permis modificarea conţinutului lor până în ultimul minut, împotriva evidenţei, mergând până la contrariu, când ar fi apărut o schimbare a poziţiei Patriarhiei Moscovei. Chiar aşa stând lucrurile, aceste speranţe nu au fost împlinite, iar pe 22 martie 1988, Ioan Paul al II-lea a publicat enciclica sa cu ocazia creştinării Rusiei ,,Euntes In Mundus” (Mergeţi în toată lumea). Surse de încredere afirmă că aceasta a fost editată la sfârşitul anului 1987 şi semnată pe 15 ianuarie. Cu alte cuvinte, ea nu a fost dată publicităţii vreme de trei luni. Mesajul expune în parte, cu false rezerve asupra a ceea ce s-a zis, scris şi repetat de multe ori, motivul pentru care Biserica Romană nu poate sta alături de Rusia în timpul acestui mare eveniment. Sfântul întocmai cu apostolii Prinţ Vladimir a creştinat naţiunea rusă în apele Dnieper-ului în 988. Aceasta se întâmpla, ne asigură papa şi toţi cei de un gând cu el, înainte de separarea Bisericilor, care a fost anterioară îndepărtării Apusului de Biserică în 1054.

Pe de o parte, s-ar putea ridica întrebarea pe cine speră Vaticanul să păcălească cu o astfel de înşelătorie, dar pe de altă parte se pot observa în acest context limitele raţionamentului formalist occidental. Chiar dacă îi permitem lui Nestor, cronicarul Rusiei, romanţarea şi înfrumuseţarea istoriei atunci când descrie alegerea credinţei de către solii Sfântului Vladimir, care poate nega serios faptul că ruşii păgâni, prin persoana prinţului lor, au ales creştinismul bizantin, deşi ei aveau posibilitatea de a alege orice altă credinţă existentă, inclusiv oricare dintre diferitele căi dinăuntrul creştinătăţii. De aceea, în mod deliberat, ei au respins principial romano-catolicismul. Biserica Romană s-a îndepărtat de creştinismul antic, păstrat de Ortodoxie, cu mult înainte de 1054, dată care este folosită de convenienţă, dar care este, de fapt, nesemnificativă astăzi. Ioan Paul al II-lea a punctat din nou ceea ce a subliniat în enciclica sa ,,Slavorum Apostoli” (Apostolii slavilor) din 2 iulie 1985, anume că misiunea apostolică a Sfinţilor Chiril şi Meftodie ar fi avut loc atât cu binecuvântarea Constantinopolului, cât şi a Romei. Din această idee, papa conchide direct că toţi slavii, şi printre ei ruşii, rămân îndatoraţi Bisericii Romane. Acesta este motivul pentru care şeful Bisericii Romane consideră că misiunea sa este de a fi un binefăcător al ruşilor şi al celorlalţi slavi !

Ignorând toate eforturile politice, diplomatice şi psihologice, Patriarhia Moscovei şi-a păstrat poziţia şi nu a dat curs provocării. Dacă, adesea, şi pe deplin justificaţi, mustrăm Biserica oficială a Moscovei din cauza compromisurilor sale intolerabile în faţa puterii ateiste şi pentru implicarea sa din ce în ce mai mare în mişcarea ecumenistă, cu toate acestea, ar trebui să ne bucurăm atunci când ierarhia captivă a Moscovei reuşeşte să reziste atacului catolic. Chiar dacă în acest caz rezistenţa nu s-a datorat dorinţei de a apăra Ortodoxia, cât ostilităţii faţă de uniatism, pe care prezentul papă îl sprijină şi deschis şi în spatele uşilor închise ca fiind cea mai bună cale spre reclădirea unităţii creştine.

Strădaniile ecumeniste actuale pot fi regăsite în scrisoarea lui Ioan Paul al II-lea (din 19 martie 1979) către capul uniaţilor din Ucraina (astăzi decedat), cardinalul Slipij: ,,nu putem suprima, nici diminua semnificaţia şi binefacerile secolului trecut cu privire la refacerea unităţii Bisericii, care au avut roade atât de binecuvântate. Biserica sfinţiei voastre este ea însăşi martoră a acestui adevăr. Fără îndoială, curentul ecumenist ar putea cunoaşte şi arăta un respect deosebit faţă de Biserica sfinţiei voastre”.

După o jumătate de secol de tăcere a Vaticanului cu privire la problema uniatismului, hotărârea neaşteptată a lui Ioan Paul al II-lea de a reveni subit la epoca militantă întunecată a lui Pius al XI-lea, ar trebui să ne facă să ne amintim cuvintele mult vehiculate ale Papei Urban al VIII-lea, rostite doar cu patru secole în urmă, în primii ani ai introducerii forţate a uniatismului: ,,O, rutenii mei ! Prin voi sper să cuceresc Răsăritul”[3]. Nimic nu ar putea exprima mai bine esenţa şi adânca semnificaţie a prezenţei uniatismului în conspiraţia împotriva Ortodoxiei ruseşti. Nu există o mai bună explicaţie pentru forţa călăuzitoare a catolicismului chiar dacă ea este acoperită de zâmbetele şi strângerile de mână ale unei false mame iubitoare, sau se arată deschisă şi neschimbătoare, urmărind de secole unul şi acelaşi ţel, câştigarea sufletelor ortodoxe. Scopul rămâne acelaşi, numai mijloacele pentru a-l atinge se schimbă.

Probabil, există persoane ce nu împărtăşesc aceeaşi poziţie cu a noastră în ce priveşte romano-catolicismul şi nu înţeleg pe deplin de ce nouă ni s-a părut că prezenţa papei în Rusia la aniversarea naţională a unui mileniu de la creştinare ar fi fost intolerabilă. Neînţelegerea acestei situaţii este doar rezultatul ignorării faptelor istorice care arată adevăratele intenţii şi acţiuni ale catolicismului. Vaticanul mizează, în mare parte, pe această ignoranţă.

Scopul acestei scurte conferinţe nu este de a oferi o prezentare amănunţită a întregului conflict şi a actelor agresive şi neprietenoase ale Vaticanului în relaţia cu Rusia. În următoarele două lucrări apărute în limba rusă există numeroase dovezi (în sprijinul unei astfel de acuzaţii de ostilitate): ,,Ritul răsăritean”, de K.N. Nikolaev[4] şi ,,Biserica, Rusia şi Roma”, de N. N. Voiekoff[5]. După expresia lui A. S. Khomyakov, unul din fiii cei mai eminenţi ai Rusiei din cei 1000 de ani de istorie creştină, ura religioasă a catolicismului faţă de Ortodoxie poate fi ilustrată prin patru exemple, luate din patru perioade istorice diferite: activitatea lui Josaphat Kuntsevich legată de apariţia Bisericii Uniate, ,,Problema răsăriteană” şi anii de eliberare din secolul al XIX-lea, aşa-numitul ,,rit răsăritean” ca un nou mijloc de luptă împotriva Ortodoxiei, apărut ca o consecinţă a decăderii puterii ţariste ortodoxe şi încercările de a se ajunge la o înţelegere, în ultimii zece ani, cu autorităţile sovietice pe ruinele Bisericii Ruse.

Să ne aducem aminte convertirea forţată în masă la romano-catolicism din Polonia, în perioada dintre cele două războaie mondiale, ca şi genocidul celor 800.000 de sârbi ortodocşi dintre anii 1941-1945, care a avut loc în ,,statul independent” militant romano-catolic. Ortodocşii din Croaţia au fost forţaţi să poarte litera chirilică ,,P” de la pravoslavnici sau ortodocşi, precum evreii care au fost forţaţi să poarte steaua lui David în timpul celui de-al doilea război mondial. Această este o dovadă fără de tăgadă că sârbii au fost exterminaţi de croaţii romano-catolici brutali şi radicali pur şi simplu deoarece ei aparţineau Sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Arhiepiscopul catolic al Zagrebului, Stepinac, a fost complet indiferent faţă de aceste fapte şi a fost chiar ridicat la rangul de cardinal de către Pius al XII-lea, care a păstrat tăcerea cu privire la această problemă.

sursa: www.catacombeleortodoxiei.ro