Întreaga suflare creştină, prin dumnezeiasca înţelepciune şi sfântă iconomie e permanent răscolită, îmboldită încă din primele veacuri spre dorirea perpetuă, veşnic însetată de cereştile taine. Aceste scumpe nelinişti omul contemporan le scaldă în apele nepăsării, în traiul monoton şi molcom, sărac de fapte mari, searbăd şi nevolnic, omorâtor de mântuitoare trudiri. Noi cei de azi care ne revendicăm a fi adevăraţi creştini, uităm că Mântuitorul Hristos a propovăduit un altfel de creştinism decât acest „creştinism de seră”, mult iubit nouă, zămislind din zbuciumul prigonirilor îndurate, nu creştin „de vitrină”, ci după modelul primilor creştini, apostolii, creştinul purtător de Hristos era creştinul-sărac, creştinul-flămând, creştinul- de lume îngrijorat, creştinul-urgisit, creştinul-pribeag, mâhnit de această lume. Ştim foarte bine, măcar unii dintre noi, că Mântuitorul nu s-a învoit, resemnat şi complice, cu fărădelegile lumii, nici nu a acceptat „îndulciri” de la oameni pentru a avea o viaţătihnităşi „confortabilă”, nu S-a zbătut să-Şi câştige o anume „prestanţă”, să-Şi facă un „rost în viaţă”.
Acum, după ce cititorul, prin cuvintele de mai sus este măcar succint pus în temă în privinţa originilor istorice ale pelerinajului şi, în mod deosebit, cu primele forme de pelerinaj creştin, vom prezenta cât mai fidel pelerinajul şi pelerinul creştin, aşa cum se descoperă în lumea noastră contemporană totalitară, atee şi ignorantă, fudulă şi superficială. În primul rând ţinem să subliniem faptul că sunt numiţi impropriu „pelerini” cei care se „ostenesc” să ne viziteze istoricele vetre monahale: mănăstirile. De ce? Pentru faptul că atitudinea, „scopul” cât şi vestimentaţia îi trădează pe cei mai sus pomeniţi ca fiind binecunoscuta specie din „fauna plimbăreţilor”-turistul.
Ce este turistul? Este cel ce se plimbă prin Ortodoxie, „încântat de sine” ca „Vodă prin lobodă”, confundând mediul bisericesc cu o splendidă „experienţăspirituală”. Turistul este acel „burghez fudul” cu pretenţii de intelectual rafinat, iubitor de „subţirimi culturale”, rătăcind impetuos plin de o „gravăimportanţă” în sobrietatea ctitoriilor voevodale privind absent, rece, distant, uşor dispreţuitor la necioplitele gazde, tineri pletoşi şi bărboşi, fremătând încoace şi încolo, mânaţi de nevoile zilei. Dacă ar fi doar atât, ar fi bine, dar diversitatea „speciei” e mult mai complexă.
Îi vezi pe unii făcând printre straturi adevărate slalomuri, pe alei îndrăzneţe „maratonuri”, pe alţii râzând zgomotos, perorând strident, fără pic de jenă, copii ţopăind încoace şi încolo, fluierând, îmbrâncindu-se vesel, înhăitaţi în fel de fel de hârjoane, cu părinţii unii din ei tăifăsuind liniştiţi pe alături, păşind „senini”, „calmi”, „fără probleme”, neafectaţi de vacarmul propriilor odrasle, deoarece „aşa sunt ei”, „sunt mici şi neştiutori”, „sunt nevinovaţi”, „doar şi noi am fost copii”, etc. Grav nu e atât că aceşti oameni sunt cu asemenea „maniere” ci faptul că, fiind lipsiţi de o minimăetică (creştinească, nici atât), săvârşesc toate acestea în mănăstiri scuzându-se „candid” şi „legitim” cu expresii precum: „am plătit”, „nu am ştiut”, „să nu fim absurzi”, etc., atunci când sunt mustraţi şi chestionaţi.
Acestora însă, noi le spunem: chiar dacă „ai plătit”, bădărănia, lipsa de elementare norme creştine, impertinenţa şi agresivitatea verbală nu se pot justifica cu astfel de „scuză” mai ales într-un mediu unde atitudinea duhovnicească nu poate fi trecută cu vederea. „N-am ştiut”, „să nu fim absurzi” sunt scuze puerile şi copilăreşti nedemne de un adevărat creştin pentru căaceste scuze nu rezolvă nimic, nu salvează în nici un fel problema, nu te „educă” absolut deloc, ba dimpotrivă. Cine te-a oprit „săştii”? Cine ţi-a spus că „neştiinţa” e o virtute, că nu-i nevoie „săştii”? Cât despre „absurditate” e bine săştim că, precum noi suntem consideraţi acum, la fel şi Hristos şi apostolii şi proorocii şi mucenicii, cu tot alaiul sfinţilor au fost consideraţi „absurzi” din totdeauna şi aşa va fi până la sfârşitul veacurilor căci lumea trăieşte în minciunăşi înşelare şi, bineînţeles, tot astfel şi gândeşte. Da, astăzi, într-adevăr, turiştii, „fiarele Ortodoxiei” aduc mari prejudicii vieţuirii monahale.
Răspândesc în mănăstiri duh nou de lux şi confort, poluează fonic liniştea codrilor noştri şi văile mănăstirilor cu instrumente muzicale, alarme, claxoane, casetofoane, radiouri, etc. încălcând fără scrupule, dornici de aventuri nesătule, rânduielile statornicite de veacuri în obştile monahale. Peste tot, în poieni şi izvoare, pe râuri şi dealuri, prin desişuri şi luminişuri, zac aruncate în neştire pungi, etichete, ambalaje şi sticle, urme ale „civilizaţiei” marilor oraşe, mărturii ale „conştiinţei creştine”, „barbarie modernă”, în lumea de basm a falnicilor codri. Oare acesta să fie mesajul lumii către noi, oare acesta este chipul creştinismului dătător de viaţă, oare aceasta să fie destinaţia mănăstirilor noastre: coşuri de gunoi pentru mizeriile lumii?
Căci ce poţi spune când, cu impudică îndrăzneală se încalcă sobrietatea specific monahală, vieţuirea ascunsăşi austeră întru osteneala duhului de cei ce nu deosebesc mănăstirile de staţiuni balneo-climaterice, parcuri de agrement, confundând mănăstirile cu mari „edificii de culturăşi civilizaţie”? Îmbrăcaţi în tricouri multicolore (sigur îmbrăcaţi?), cu forme ostentativ dezgolite, cu ţigara ostentativ fumegând în colţul gurii, ori mestecând plictisiţi şi „importanţi” chewing-gum, ţăcănind în stânga şi dreapta cu blitzuri, prosperi şi distraţi, aceştia sunt „pelerinii” vremii.
Lipsiţi de evlavie, penibil de serbezi în vorbe, stângaci închinându-se în grabă, sec privind la icoane ori miopi cu o tâmpă uimire, încremeniţi precum „pigmeul în faţa statuii” ei sunt mostre ale omului „nou”, înţărcuit în definiţii pompoase, străini de realităţile veşnice, tributar raţionamentului scolastic ucigător de suflet. Femei cu „libere concepţii”, deocheat aranjate, doldora de podoabe, strident „împănate” cu toate culorile curcubeului, cu chipuri de plastic, dezgustător „smălţuite”, greu „aromind” a parfum de-ţi taie suflarea, trec porţile mănăstirilor cu aerul că „totu-i normal”, că„aşa e viaţa”, „n-ai ce-i face”, fără cât de uşoare mijiri de ruşine, inconştiente de faptul că în mănăstiri e „altfel”, căacolo guvernează o anumită stricteţe, cu mari eforturi păstrată, proprie cinului monahal.
Pentru monahul vremii noastre poate că aceasta e una din cele mai mari „torturi” – faptul că propria sa generozitate îl pierde, căîngăduinţa sa faţă de oameni este răsplătită cu încălcarea legilor monahale de către aceştia. Adică venirea nestăvilită a mirenilor în mănăstiri schimbă viaţa monahului, slăbesc sufletul lui în lupta cu partea văzutăa lumii, făcându-l nevolnic. Datorită acestei situaţii, monahul nu ajunge la lupta duhovnicească ci rămâne într-o luptă trupească, ducând o luptă „profană”, „păgână”, nereuşind să păşească peste pragul văzut al virtuţilor. Cele mai sus menţionate sunt „roade” ale laicizării monahismului iar nu ale lumii „îmbisericite” aşa cum ar fi trebuit să fie.
Deci iată că astăzi lumea schimbă pe monah, iar nu monahul pe oameni. Şi acest mare neajuns vine din faptul că mireanul, turistul vine în mănăstire cu un anume „aer” de „stăpân”, de „mântuitor” al celor lipsiţi şi umili, vine hotărât să-ţi „ofere”, să-ţi „cumpere” liniştea şi negrija cu un pomelnic, să-ţi vândă totul din mofturile lumii, aspecte pe care monahul, bineînţeles nu le sesizează în goana sa după huzur. Căci, cinstit vorbind, când turismul devine sursă de permanent profit pentru o mănăstire, obştea acelei mănăstiri se dezvaţă a lupta pentru existenţă, monahul ocoleşte munca „grea”, munca ţăranului şi a călugărului de demult.
Dar revenind la atitudinea ignorantă a turiştilor „noştri” adăugăm şi acestea: lipsiţi de o minimăînţelegere a comportamentului în biserică îi vezi pe unii cum se îmbrâncesc agitaţi, dând năvală „ca la meci”, grăbiţi şi sălbatec pentru un pomelnic, o lumânare, o iconiţă, etc. şi toată această îmbulzeală are loc în timpul dumnezeieştilor slujbe. Ne întrebăm cu firească „uimire”: cât înţeleg ei din slujbe? Cât preţuiesc ei liniştea celor din jur? Câtă bună-cuviinţă au dumnealor atunci când în „mare viteză”, „mâzgălind” neglijent în aer nişte „semne stâlcite”, „jumătăţi de cruci”(batjocura dracilor), tropăie zgomotos, scot din bagaje pungi foşnitoare, se plimbăneliniştiţi gesticulând haotic în toate direcţiile „posibile”, aleargă nestăpânit „dezlănţuiţi” la toate icoanele, înfierbântaţi de o „stranie” „râvnă”? Oare nu aceastădezordine a înfierat-o Hristos când a biciuit pe zarafi şi pe negustori în templu, răsturnându-le tarabele? Oare am uitat noi cuvântul apostolului care zice: „Hristos ieri, azi şi în veac este acelaşi”?
Căci astăzi Hristos de ar fi din nou printre oameni, în chip văzut, cred căşi pe noi ne-ar biciui cu aceeaşi „sfântă mânie” ca şi în acele vremuri. În primul rând pe noi, mai marii bisericii care, de dragul socotelilor omeneşti, din „sfiala” cea ruşinoasă faţă de oameni nu mai povăţuim poporul, iar apoi pe norod ar pedepsi Hristos căci trândăvia duhovnicească în care se complace, mândria „noilor concepţii” îl face surd la mustrările Bisericii, purtându-se îndrăzneţşi neruşinat cu puţinii clerici ce-şi mai fac datoria prin mustrări, înfricoşări şi cuvenite „pedepse”. Nici Botezătorul Ioan nu cred că ar fi mai încântat de „năravurile” creştinilor vremii, nici de „turisticele” deprinderi cu nuanţe de bâlci răspândite-n biserici şi-n mult încercata ortodoxie, el care a vorbit drept, fără înconjur în faţa mulţimii, ridicând glas împotriva tuturor fărădelegilor săvârşite nu doar de popor, ci chiar de însuşi Irod, stăpânul Galileii. Da, au mustrat şi apostolii, în frunte cu marele Pavel, pe stăpâni şi pe robi, pe femei, pe văduve, pe bărbaţi, pe părinţi şi copii, etc.
Sursa: Ieromonah Martirie Paduraru, Despre omul nou
