Acasă Articole si studii De ce Dumnezeu, adeseori, nu împlineşte rugăciunile noastre?

De ce Dumnezeu, adeseori, nu împlineşte rugăciunile noastre?

214
Crestinul in Sf. Biserica

Noi socotim că suntem doritori ai binelui pentru noi înşine, dar adeseori se vădeşte că suntem propriii gropari. Nu există Doritor mai credincios şi mai puternic al binelui nostru ca Dumnezeu. În buna Lui dorire, El ne conduce întru toate către mântuire, păzindu-ne nu doar de relele cele din afară, ci şi de aplecările noastre rele lăuntrice, care ne împiedică pe calea mântuirii. Iar faptul că Dumnezeu ne păzeşte de noi înşine nu este puţin lucru, căci, după învăţătura Sfinţilor Părinţi şi în special după Sfântul Ioan Gură de Aur, noi suntem cei mai mari duşmani ai noştri.

Când greşim cu voia noastră, noi ne putem vătăma aşa cum nici unul dintre vrăjmaşii noştri – fie om, fie chiar satana – nu este în stare să ne vatăme. Aceia care, după insuflarea diavolului, ne obijduiesc, ne clevetesc, ne vorbesc de rău, ne rănesc şi ne prigonesc, nu pot să vatăme mântuirea noastră, dacă noi suntem veghetori şi ne păzim de păcat. Ei se vatămă pe ei înşişi, pentru că săvârşesc lucruri oprite de Dumnezeu. Sufletul cel ce păcătuieşte, acela va muri [pentru nedreptatea sa] (Iezechiil 18, 20), spune Sfânta Scriptură.

Rugăciunea care mută si munţii din loc. Minunea mutării prin rugăciune a muntelui Adar

O dovadă în acest sens, că vătămătorii cei din afară nu pot vătăma sufletul credincios şi veghetor, sunt nevoitorii, mucenicii şi sfinţii. Cu cât erau mai mult vătămaţi, cu atât se ridicau mai mult duhovniceşte şi străluceau întru virtute, prin răbdarea lor. Dacă noi, prin obide, clevetiri şi răutăţi, păcătuim şi fierbem de mânie şi ne dedăm simţămintelor celor rele, aceasta se întâmplă din pricina mândriei şi iubirii noastre de cinstire, din pricina aşezării noastre pământeşti şi trupeşti, din pricina răutăţii şi puţinei noastre credinţe, pentru nesupunerea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de sfintele Lui porunci.

Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă: Iubiţi pre vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pre cei ce vă blestemă pre voi, bine faceţi celor ce vă urăsc pre voi, şi vă rugaţi pentru cei ce vă supără şi vă gonesc pre voi (Matei 5, 44). Cei care păzesc această poruncă primesc folos de la cei mai mari vrăjmaşi. Întru totul după dreptate grăieşte Sfântul Ioan Gură de Aur atunci când spune: ,,Orice obijduit primeşte vătămare nu de la alţii, ci de la sine însuşi”. Dacă cineva, cu o dispoziţie neprietenească spre noi, ne scârbeşte, ne cleveteşte ori ne răneşte, iar noi răbdăm şi ne rugăm pentru el, prin ,,răul” pe care el a căutat să ni-l pricinuiască, vom primi mare bine – iertarea păcatelor şi mântuire sufletească. Dumnezeu, în chip proniator, îngăduie uneori să fim vătămaţi de aproapele, ca să avem motiv de iertare, ca aşa cum iertăm noi, şi Dumnezeu să ne dea iertare.

Din această perspectivă – a relelor pricinuite nouă din afară şi a feluritelor ispite – acestea se arată educative şi mântuitoare, dacă noi le îndurăm cu smerenie, blândeţe, răbdare şi nerăutate. Dacă însă, prin întrebuinţarea rea a libertăţii voii şi pe motivul păcătuirii altora faţă de noi începem să săvârşim păcate, răspunzând răului cu rău, atunci ne vom pricinui singuri cel mai mare rău. Cel care ne desparte de Dumnezeu nu este vrăjmaşul nostru, ci păcatul nostru. În duhul acestor gânduri, Sfântul Nil Sinaitul spune: ,,Fericit este să rabzi răul, iar să-l săvârşeşti este vrednic de plâns, căci cel care rabdă este moştenitor al lui Hristos, iar cel care îl săvârşeşte este împreună moştenitor cu diavolul”.

Voia lui Dumnezeu doreşte întotdeauna binele nostru. Voia noastră însă, tulburată de păcat, nu are mereu înaintea ochilor propriul nostru bine. De aici apare ciocnirea între voia noastră şi voia lui Dumnezeu. Suntem atraşi de patimi puternice şi, miopi fiind, socotim adeseori ca bine al nostru lucrurile care sunt pentru noi de fapt cel mai mare rău. De aceea suntem atraşi în păcat şi acesta ne pricinuieşte moarte veşnică.

Dumnezeu a dat poruncile Sale ca să pună o piedică împotriva păcatului şi să mântuiască prin ele pe cei credincioşi din aplecarea lor către rău. Iar oamenii leapădă aceste porunci ca să poată trăi aşa cum vor. Dacă au plecat pe calea păcătuirii, ei nu ştiu să se oprească. Împlinind patimile lor, pe nesimţite se îndepărtează de Dumnezeu şi se dedau slobozi primejdiei de a se îneca în valurile plăcute ale voii proprii. Asemenea oameni nu încetează să creadă în Dumnezeu şi să se roage Lui, însă rugăciunile lor au ca scop nu a plăcea lui Dumnezeu, ci plăcerea de sine.

Plăcerea de sine îl vatămă mult pe om, după cuvintele lui Hristos: Cela ce şi-a aflat sufletul său, îl va pierde pre el, şi cela ce şi-a pierdut sufletul său pentru mine, îl va afla pre el (Matei 10, 39). Iată, această plăcere de sine este piedica cea mai des întâlnită întru împlinirea rugăciunilor noastre.

Sfântul Ioan de Tobolsk arată că nu există necaz mai mare pentru noi decât acela de a aşeza voia noastră împotriva voii lui Dumnezeu. El scrie: ,,Diavolul are doi slujitori ai săi, mai crunţi chiar decât el, care luptă împotriva voii lui Dumnezeu prin voia noastră: aceştia sunt trupul şi lumea. Trupul pofteşte, iar diavolul aprinde dorinţele noastre. Ca ele să nu se stingă, lumea le menţine flacăra prin primirea năravurilor şi obiceiurilor lumeşti. Prin trup se petrec multe căderi în păcat, iar lumea aduce felurite distracţii şi veselii fără rânduială cu insuflarea şi viclenia duhului celui rău”.

Oamenii trăiesc în împrejurări păcătoase. Neavând o credinţă tare în Dumnezeu şi teama că după moarte vor răspunde înaintea judecăţii Lui pentru faptele lor, ei petrec cu uşurinţă în satisfacţii trupeşti şi în distracţii, abătându-se pe nesimţite de la datoria lor creştinească şi pătându-şi conştiinţa. Dispoziţiile lor trupeşti le stăpânesc într-atât de mult minţile, încât nu arareori ajung până acolo încât pierd din vedere limita între ceea ce este îngăduit şi ceea ce nu este îngăduit, între virtute şi păcat.

Adeseori veţi auzi pe unii creştini că îşi închipuie cele mai urâte păcate trupeşti şi cele mai potrivnice nelegiuiri şi satisfacţii ca pe ceva firesc, ca ,,fire”, fără să cugete la simplul adevăr, cunoscut până şi de păgâni, că legea rânduită de Dumnezeu de a se perpetua neamul omenesc nu are nimic în comun cu desfrânarea şi cu preadesfrânarea. Ei fie uită, fie nu cunosc pe de-a întregul această diferenţă clară între cununie şi desfrânare pe care o face Sfântul Apostol Pavel atunci când scrie: Cinstită este nunta întru toate, şi patul nespurcat; iar pre curvari şi pre preacurvari va judeca Dumnezeu (Evrei 13, 4). Nunta este ,,fire”, iar preadesfrânarea este păcat !

Oamenii se dedau la chefuri şi veselii fără de rânduială ca să-şi petreacă vremea cât mai distraşi, şi pentru aceste veselii lumeşti ei uită pe Dumnezeu şi sfânta Lui lege. Ei ucid treptat în ei înşişi tot ceea ce este sfânt, până când ajung la prăpastia unde îi aşteaptă pieirea veşnică. Domnul însă nu doreşte moartea păcătosului, ci îndreptarea lui (potrivit Iezechiil 33, 11). Şi, mânat de dragoste, El adeseori păzeşte pe cei rătăciţi în alergarea lor după păcat, trimiţându-le boli, vrăjmăşii, felurite griji mari, pagube materiale, întâmplări legate de moarte, ori îngăduind oamenilor răi să-i întristeze, să-i clevetească, să le facă rău, să-i prigonească etc.

Alergând după desfătări, când sunt loviţi de Pronie se încruntă, cârtesc, se supără pe Dumnezeu că i-a pedepsit fără nici un motiv şi nespus de greu şi sunt gata chiar să hulească pe Făcătorul lor, să se lepede de credinţă şi să se afunde în păcate încă mai mari. În realitate, ei ar fi trebuit să se smerească şi să mulţumească lui Dumnezeu pentru că nu le-a dat să trăiască nepedepsiţi în păcat. El i-a pedepsit ca să-i facă să ia aminte şi să se păzească de pieire. Din pricina plăcerii de sine aceasta este însă de neîndurat. Ei doresc să nu fie împiedicaţi să păcătuiască. Nu pot să rabde limitările poruncilor lui Dumnezeu. Pentru aceasta şi cârtesc.

Nefericiţi orbi duhovniceşte, ei nu văd binefacerea lui Dumnezeu în pedeapsă. Orbirea lor este o consecinţă a neînfrânatei plăceri de sine. Păcătoşenia îi împiedică să-şi vadă vina. Pentru aceasta, cei vinovaţi Îl învinuiesc pe Dumnezeu.

Aşa se produce o stranie confuzie duhovnicească. Din nesupunerea faţă de voia lui Dumnezeu, se ajunge până la învinuirea lui Dumnezeu cum că El nu Se supune atunci când Îl rugăm să împlinească cererile noastre. Cei supuşi judecăţii încep să judece pe Judecătorul, cei nedrepţi aduc reproşuri Celui Preadrept întru nedreptatea lor. În această dispută cu Dumnezeu, cei păcătoşi îşi închipuie că ei au dreptate, nu Dumnezeu. Însă toţi cei cu mintea plină de patimi şi de mândrie vor înţelege că această ciocnire de concepţii diferite nu este în folosul păcătoşilor şi al făpturii nesupuse, ci spre vătămare.

Ce vedem în viaţă ? În loc să-şi îndrepte nedreptatea lor, cei nesupuşi voii lui Dumnezeu se îndârjesc în voia de sine şi luptă împotriva Proniei lui Dumnezeu. Ei află vină în Domnul ! Însă în ce constă vina lui Dumnezeu ? ,,În aceea – răspunde Sfântul Ioan de Tobolsk – că dispoziţiile lui Dumnezeu sunt potrivnice voii noastre ori, mai exact, voii de sine, fiindcă noi socotim Judecata lui Dumnezeu nedreaptă. Se petrece însă în realitate una ca aceasta ? Îndreaptă-te pe tine şi atunci vei vedea adevărul de la care te-ai abătut şi vei înţelege că Dumnezeu este drept, nu tu. O, rea voire omenească ! Tu socoteşti omul drept, iar pe Dumnezeu nedrept. Dar ce om socoteşti tu că este drept ? Pe tine însuţi, căci atunci când întrebi: ce-am făcut ?, te socoteşti pe tine drept”.

Când omul se luminează duhovniceşte şi trăieşte în supunere faţă de voia lui Dumnezeu, ochii lui se îndreaptă şi văd clar lucrurile care li se păreau până atunci înceţoşate şi contradictorii. Omul încetează astfel să cârtească în ispite şi în necazuri, în pierderi şi în întâmplări legate de moarte, căci simte în fiecare lucru binele Proniei lui Dumnezeu, care-l fereşte de rău şi îl conduce către îndreptare şi pocăinţă. ,,Cel înţelept – spune Sfântul Ambrozie al Milanului – nu se întristează în bolile trupeşti şi nu se supără atunci când se află în necazuri, ci în întâmplările cele întristătoare rămâne cu suflet binevoitor şi răbdător, pentru că nu în bucuriile cele desfătătoare şi trupeşti constau fericirea şi împlinirea lui. Acestea sunt atinse doar prin conştiiinţa curăţită de orice păcat”.

Proniatorul nostru este preaînţelept Tămăduitor al sufletelor. El năzuieşte ca prin medicamentele amare ale încercărilor să ne conducă la bucuria însănătoşirii şi la acea stare a dreptăţii prin care omul poate să guste bucuriile Raiului şi să vadă cât de bun este Domnul (potrivit Psalmi 33, 8).

Cel ce caută Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui (potrivit Matei 6, 33), se va deprinde, precum Iov, să primească nu numai binele de la Dumnezeu, ci şi să rabde răul (potrivit Iov 2, 10) şi, ceea ce este mai important, să mulţumească pentru toate, după porunca Sfântului Apostol Pavel: Întru toate mulţumiţi; căci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Hristos Iisus spre voi (I Tesalonicheni 5, 18).

În porunca întru toate mulţumiţi, cuvântul toate cuprinde atât binele, cât şi vrăjmăşiile. Prin urmare, este de trebuinţă să mulţumim şi atunci când Dumnezeu ne miluieşte cu bine, şi când El ne lecuieşte cu vrăjmăşii; şi atunci când ne dă fericire, şi când ne trimite necazuri. Cel mulţumitor se foloseşte şi de una, şi de cealaltă ca să crească duhovniceşte şi să se îmbogăţească în virtuţi aşa precum o plantă se foloseşte atât de soare, cât şi de ploaie ca să crească. Binefacerile lui Dumnezeu îl însufleţesc pe bunul creştin cu dragoste către Ziditor, iar necazurile îl deprind cu smerenia şi cu răbdarea. Pentru adevăratul urmaş al lui Hristos nu există rău în afară de păcat şi diavol. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă în chip minunat: ,,Întotdeauna a mulţumi este însuşire a sufletului înţelept. Ai pătimit vreun rău ?, însă acesta nu va fi spre răul tău dacă vrei. Mulţumeşte lui Dumnezeu şi răul se va preface în bine”.

Cel ce mulţumeşte se îndeletniceşte cu una dintre cele mai înalte rugăciuni – rugăciunea de mulţumire. Dumnezeu Se bucură de o astfel de rugăciune, mai cu seamă atunci când omul este mulţumitor pentru necazurile pe care le întâmpină. Dacă Dumnezeu nu ne cheamă la o asemenea înaltă rugăciune de mulţumire pentru răul îndurat, cum să răsplătească sufletului mulţumitor şi smerit cu cel mai mare bine ? Este nevoie însă de bărbăţie, adâncă credinţă şi smerenie neclătită ca să mulţumeşti pentru faptul că Dumnezeu ţi-a refuzat băutura plăcută ca să-ţi dea medicamentul cel amar. Este nevoie de înţelepciune creştinească şi de aşteptare întru răbdare, ca să nu cârteşti că Dumnezeu nu împlineşte cererile tale vătămătoare de suflet, şi prin refuz, după bunătatea Sa, îţi pregăteşte ceva mai mare şi mai de folos.

Arh. Serafim Alexiev, Mestesugul rugaciunii