Sfântul Ioan Maximovici (1896–1966) este unul din sfinții ierarhi al secolului XX. Manifestând diferite forme de sfințenie, el a fost în același timp un mare teolog inspirat de Dumnezeu și „nebun întru Hristos”, un zelos ierarh misionar și un apărător al săracilor, un ascet desăvârșit și un părinte iubitor pentru orfani.
Asemenea lui Moise, el și-a scos turma din robie, conducând-o din China în lumea liberă. Urmaș al primilor apostoli, el a dobândit de la Dumnezeu puterea de a tămădui sufletele și trupurile suferinde. Străbătând prin vălul timpului și al spațiului, el cunoștea și răspundea gândurilor oamenilor înainte ca aceștia să le exprime. Fericitul Ioan răspândea o putere ce-i atrăgea pe oameni mai mult chiar decât nenumăratele sale minuni. Această era puterea iubirii lui Hristos – marea taină inaccesibilă înțelegerii lumești.
Citiți și:
Acatistul Sfântului Ierarh Ioan Maximovici, Arhiepiscopul de Shanghai, Europa Occidentală și San Francisco
Acum în Ceruri el continuă să se roage și să-i viziteze pe cei ce-l cheamă în ajutor, după cum mărturisesc minunile și tămăduirile înregistrate peste tot în lume.
La 2 iulie 1994, în America a avut loc proslăvirea arhiepiscopului Ioan de San Francisco, ierarh al Bisericii Ruse din diaspora.
Arhiepiscopul Ioan s-a născut în înfloritoarea regiune Harkov din sudul Rusiei. Aici, pe moșia Adamovka, în familia binecunoscută de nobili Maximovici, părinților Boris și Glafira li s-a născut un fiu în data de 4 iunie 1896, pe care l-au botezat Mihail, în cinstea Sfântului Arhanghel al Domnului purtând același nume. Neamul Maximovici era renumit de secole prin evlavia și patriotismul său.
Cel mai de seamă reprezentant al acestei familii nobiliare era Sfântul Ierarh Ioan, mitropolit al Tobolsk-ului, cunoscut ca și scriitor și poet duhovnicesc și luminător al Siberiei, care a trimis prima misiune ortodoxă în China și a săvârșit numeroase minuni. El a fost canonizat în 1916, iar sfintele sale moaște se păstrează până în zilele noastre la Tobolsk. Cu toate că Sfântul Ierarh Ioan a murit la începutul secolului al XVIII-lea, duhul acestuia a purces asupra urmașului său îndepărtat, care mai târziu i-a purtat numele.
Mihail era un copil bolnăvicios, firav și blând. Nu-i plăceau jocurile zgomotoase și adesea era adâncit în gândurile sale. Iubea animalele, mai ales câinii. În copilărie se deosebea printr-o religiozitate profundă. Colecționa icoane, cărți duhovnicești și istorice. Îi plăcea să citească mai ales Viețile Sfinților.
Tânărul Mihail, „monah din copilărie” își petrecea toată vara la mănăstirea Sviatogorsk, aflată în vecinătatea moșiei părinților săi.
La vârsta de 11 ani a fost trimis la școala militară din Poltava, iar în acești ani l-a întâlnit și l-a frecventat pe episcopul Teofan al Poltavei, un vestit ascet, care a rămas pentru el un model de sfințenie până la sfârșitul vieții.
În 1914, Mihail a absolvit școala de cadeți și urmând vocației sale intime a hotărât să intre la Academia Duhovnicească de la Kiev. Părintii aveau însă alte planuri pentru el, insistând să se înscrie la facultatea de drept, și, din ascultare, el a renunțat la dorința sa. Anii de maturitate și sfârșitul studiilor au coincis cu începutul groaznicei revoluții bolșevice.
În 1921, în plin război civil rus, Mihail emigrează la Belgrad împreună cu întreaga familie. În 1925 a absolvit Facultatea de Teologie a universității belgrădene. În 1926 a fost tuns în monahism și hirotonit ierodiacon la mănăstirea Milkovo, luând numele Ioan. La sfârșitul aceluiași an părintele Ioan a fost hirotonit ca ieromonah. Între anii 1929–1934 a activat ca profesor și diriginte la seminarul teologic „Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitol (Macedonia iugoslava). În anul 1934 s-a luat hotărârea de a-l înainta pe părintele Ioan la rangul de episcop, adică tot ce era mai străin năzuințelor lui. Cineva care-l cunoștea din perioada iugoslavă povestește cum l-a întâlnit atunci în Belgrad. Părintele Ioan i-a spus acelei persoane că se află în oraș din greșeală, chemat în locul unui oarecare ieromonah Ioan, ce urma să fie făcut episcop. A doua zi după acea întâlnire, părintele Ioan i-a comunicat cunoștinței sale că s-a creat o situație și mai proastă decât crezuse el, căci chiar pe el doreau să-l înainteze la rangul de episcop.
A fost hirotonit ca episcop la data de 28 mai 1934, ultima hirotonire făcută de mitropolitul Antonie Hrapovitki. A fost trimis în China în eparhia Shanghai. Aici el a organizat unele societăți filantropice și de binefacere, în special pentru copiii chinezi săraci și orfani și pentru emigranții ruși. De asemenea reușește să aplaneze conflicte religioase și ridică o catedrală, ce a fost mai târziu, în cursul așa-numitei revoluții culturale chineze, rasă de pe fața pământului de către comuniștii chinezi.
O dată cu venirea la putere a comuniștilor în China, colonia emigranților ruși din China a fost nevoită să se refugieze în insulele arhipelagului filipinez, bântuite de uragane sezoniere. Însă pe perioada șederii sale acolo, cu rugăciunile sale și cu ajutorul aghiazmei cu care a sfințit colonia rusă, a făcut, ca prin mila Domnului, uraganele să ocolească insula Tubabao, cea în care locuiau refugiații ruși din China. Imediat după evacuarea refugiaților ruși în Europa Occidentală și SUA, grație tot eforturilor arhiepiscopului Ioan depuse pe lângă guvernul SUA dar mai ales rugăciunilor sale care au fost ascultate de Dumnezeu, uraganele sezoniere și-au reabătut furia devastatoare asupra acestei insule filipineze.
În anul 1951, arhiepiscopul Ioan e trimis în Europa, întâi la Paris, apoi la Bruxelles.
În Europa Occidentală, Vlădică Ioan acordă un interes constant nu numai diasporei ruse, care trudea neobosit ca și la Shanghai, ci și populației locale. Astfel, el primește sub jurisdicția sa Bisericile Ortodoxe din Franța și Olanda. Singurul preot ortodox al Misiunii de la Madrid a fost hirotonit de el.
În America și-a început activitatea de arhipăstor în anul 1962. Vlădică Ioan poate fi considerat ocrotitorul adevăratei Ortodoxii în Lumea Nouă. În același an, la cererea numeroșilor credincioși ce-l cunoșteau de la Shanghai, Vlădică a fost invitat la San Francisco, cea mai mare eparhie ortodoxă din America.
Comunitatea ortodoxă de aici era deosebit de scindată, iar construcția marii catedrale ortodoxe ruse în cinstea icoanei Maicii Domnului Bucuria Tuturor Necăjiților a fost oprită. Vlădică Ioan s-a adresat credincioșilor cu rugămintea de a face donații pentru continuarea lucrărilor. Apelul său a trezit un entuziasm neobișnuit în rândul creștinilor ortodocși americani. Pacea a fost restabilită și construcția catedralei dusă la bun sfârșit.
În 1963, cu blagoslovenia Vlădicăi, a fost întemeiată Frăția preacuviosului Gherman din Alaska, devenită ulterior cel mai important centru misionar ortodox din California.
Arhiepiscopul Ioan Maximovici a rămas credincios până la sfârșit căii alese de el, de a sluji cu devotament Biserica. Cei care-l cunoșteau în ultimii ani remarcau la Vlădică strictețea în tot ce ținea de Biserică și de Tradiție, fiind un apărător consecvent al calendarului bisericesc (iulian) de stil vechi, deși întreținea relații cu unele Biserici de stil nou. Apoi, au remarcat și faptul că interzicea clerului său să participe la slujbele comune „inter-creștine”, din cauza canonicității îndoielnice a unora dintre participanți. Activitatea ecumeniștilor creștini i se părea la fel de îndoielnică.
S-a opus de asemenea ereziilor catolicismului, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a sofiologiei, de denaturare a dogmei ortodoxe despre Fecioara Maria.
Ultimii trei ani ai vieții arhiepiscopului Ioan au fost amărâți de atacurile și persecuțiile adversarilor săi, cărora le răspundea totdeauna fără a se plânge sau a învinui pe cineva, cu un calm netulburat.
Împlinise abia șaptezeci de ani când a murit însingurat cum a și fost mereu de când devenise arhiereu.
