Sfântul Iosif cel Nou a văzut lumina zilei pe malul Mării Adriatice, în oraşul Raguza din Dalmaţia, în anul 1568, dintr‑o familie de neamul şi sângele nostru de Vlahi sau Morlachi (adică Vlahi de la mare) sau Aromâni, din români din neamul cărora a ieşit cu trei veacuri mai înainte Cuviosul Nicodim cel Sfânt, ctitorul Vodiţei (de la 1370) şi al Tismanei şi cu un veac şi jumătate mai târziu părinţii mitropolitului Andrei Şaguna, restauratorul Mitropoliei Ardealului (1808–1873).
Citiți și:
Acatistul Sfântului Ierarh Iosif cel nou de la Partoș
Tatăl său, Ioan, era proprietarul unei corăbii cu care făcea comerţ în apele Adriaticii şi Mediteranei. Cetăţenii aromâni (numiţi de slavi vlahi sau morlachi, iar de turci karavlahi, adică vlahi negri) şi italienii Republicii Raguze erau vestiţi, ca şi cetăţenii Veneţiei, nu numai ca navigatori, ci şi ca negustori care‑şi duceau mărfurile lor, între care şi brânza şi caşul românesc numit caseum vlascescum (de la vlasi – român), nu numai în ţările scăldate de apele Adriaticii şi ale Mediteranei, ci şi până la Marea Neagră şi pe Dunăre până în Principatele Române şi pe Tisa şi Mureş până în Ungaria şi Banat. În oraşul şi cetatea Lipovei comercianţii raguzani îşi aveau prăvăliile şi depozitele lor de mărfuri orientale.
Rămânând orfan de tată (la vârsta de 12 ani) – care se scufundă cu corabia în valurile mării înviforate – tânărul Iacob, cum a primit numele din botez, a rămas în grija mamei sale Ecaterina, o femeie dreptcredincioasă, care ca şi Anastasia – mama fericitului mitropolit Andrei Şaguna – şi‑a închinat întreaga viaţă creşterii unicului său fiu. Neavând neamuri la Raguza văduva Ecaterina îşi ia copilul şi se mută la fratele său, şi el negustor din oraşul Ohrida, unul din marile centre ale aromânilor, aşezat în regiunea de apus a Macedoniei, cuprinsă între Albania, Vlahia Albă şi Vlahia de Sus, nu departe de Prilep – locul de naştere al Cuviosului Nicodim – şi Bitolia, la nord de marele oraş comercial şi cultural aromânesc, Moscopole.
În Ohrida copilul este trimis la şcoală până la vârsta de 15 ani, când, urmând un îndemn de sus, intră în mănăstirea Maicii Domnului din acel oraş de veche tradiţie bisericească româno‑bulgară, care a fost veacuri de‑a rândul sediul Arhiepiscopiei autocefale, de care ţinea, încă de la anul 1020, potrivit rânduielii împăratului Vasile II Bulgaroctonul, şi Episcopia românească a Timişanei (a Morisenei din Timişana), cum s‑a dovedit.
Timp de 5 ani fratele Iacob face ascultare aspră muncind şi învăţând fără încetare, nevoindu‑se în lectura Sfintelor Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Postul şi rugăciunea, privegherile şi meditaţiile de zi şi de noapte îl desprind tot mai mult de cele pământeşti şi‑l avântă spre albastrul senin al cerului, de unde, în clipele de răpire a duhului, vede cu ochiul minţii, ca odinioară patriarhul Iacob al cărui nume îl poartă, scara tainică pe care coboară şi urcă îngerii lui Dumnezeu.
Desăvârşirea spirituală la Muntele Athos
Sufletul înaripat al tânărului de 20 de ani, cu viaţă fără prihană, îl îmboldeşte să părăsească Ohrida şi să‑şi ia zborul spre înălţimile sfinţite ale Muntelui Athos, a cărui faimă a atras atâtea suflete doritoare de desăvârşire spirituală şi morală. Este primit în mănăstirea Pantocratorului unde, după ce a trecut cu laudă şi vrednicie toate probele şi încercările la care a fost supus şi făcând întreitul vot de lepădare de cele lumeşti, a fost tuns în călugărie primind numele biblic de Iosif, care avea să‑i amintească pururi de viaţa curată şi de faptele mari şi luminoase ale celui mai iubit fiu al patriarhului Iacob, minunatul Iosif, organul prin care Atotputernicul a vorbit şi i‑a tâlcuit lui Faraon visurile şi a scăpat de la moarte prin foamete pe poporul ales şi împărăţia Egiptului. Un asemenea rol i se croia şi avea să îndeplinească, în slujba neamului său iubit, cu mulţi ani în urmă, tânărul vlah Iosif de la Sfântul Munte Athos.
Rând pe rând îşi face ucenicia la vestitele mănăstiri Hilandar, Xiropotam şi Vatoped, urcând odată cu treptele sfinţeniei şi pe cele ale cinului său călugăresc. După numai 2 ani, la vârsta de 22 ani primeşte Taina hirotoniei. În foarte scurt timp întreaga obşte, de câteva mii de cuvioşi călugări, a Sfântului Munte, avea să afle de vrednicia fără de seamă a tânărului ieromonah raguzan Iosif, care întrecea pe toţi ceilalţi monahi prin ascultarea necondiţionată faţă de cei mai mari, prin învăţătura sa înaltă şi multilaterală, prin îndemânarea de a scrie frumos, prin rugăciunile, meditaţiile şi privegherile nesfârşite de zi şi de noapte, prin râvna sfântă de a se dărui cu întreaga sa fiinţă fizico‑spirituală slujirii Domnului Iisus.
Ca oarecând blândului şi neprihănitului Iosif, Dumnezeu a voit să împărtăşească şi acestui nou Iosif ceva din darurile care au înălţat pe biblicul Iosif deasupra tuturor fraţilor şi contemporanilor lui. Pe când vieţuia la Mănăstirea Vatopedului, tânărul ieromonah Iosif începe să aibă, în timpul privegherilor şi rugăciunilor, adânci clipe de răpire de sine, vedenii şi arătări cereşti, care‑i umplu sufletul de uimire, ca odinioară Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi tuturor celorlalţi sfinţi făcători de minuni.
Domnul, Căruia‑I slujea cu tot sufletul, cu tot cugetul şi cu toată virtutea sa, a voit ca şi cel ce crede în El şi‑I împlineşte poruncile, să facă şi el, potrivit cuvintelor Lui, aceleaşi lucruri minunate. Cu tânărul Iosif avea să se împlinească din nou cuvântul Domnului Iisus adresat sfinţilor Săi învăţăcei: „Pe cei bolnavi vindecaţi, pe cei leproşi curăţiţi, pe cei morţi înviaţi, dracii scoateţi‑i; în dar aţi luat, în dar daţi“ (Matei 10, 8). Afară de învierea din morţi, toate celelalte minuni au fost săvârşite de Domnul Iisus prin dreapta cuviosului ieromonah Iosif de la Athos. După cele dintâi minuni făcute chiar asupra fraţilor bolnavi din cuprinsul mănăstirii (pe care i‑a vindecat rugându‑se şi atingându‑i cu mâna dreaptă pe creştet), toţi cuvioşii locuitori din Sfântul Munte au luat cu bucurie la cunoştinţă că în mijlocul lor se află un doctor fără de arginţi, un făcător de minuni, un înger în trup, prin care Domnul îşi mărturiseşte în chip văzut prezenţa Sa în mijlocul comunităţii şi, prin ei, în mijlocul dreptcredincioşilor din această parte a lumii.
Apariţia acestui nou Iosif este răspunsul Cerului la darurile fără de număr în bani, în icoane, cruci, cărţi şi alte obiecte sfinte, în zidării şi restaurări de biserici şi mănăstiri făcute tuturor celor 20 de mănăstiri mari (Protathon, Marea Lavră a Sf. Atanasie, Vatoped, Ivir, Hilandar, Dionisiu, Cutlumuş, Pantocrator, Xiropotamu, Zografu, Doniar, Karacalu, Filoteu, Simonopetra, Sf. Pavel, Xenofon, Grigoriu, Esfigmenu, Rusicon şi Costamonit) şi celor 12 schituri şi sutelor (290) de chilii singuratice de pe întreaga suprafaţă a Muntelui sfânt din peninsula Coloidica (Grecia nordică), danii făcute de domnii celor două Principate Române de‑a lungul a cinci veacuri, începând cu Vlaicu Vodă, Alexandru cel Bun, Alexandru Aldea, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Vlad Călugărul, Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Vlad Vintilă, Alexandru Lăpuşneanu, Doamna Ruxandra Lăpuşneanu, Radu Paisie, Radu de la Afumaţi, Petru Rareş, Petru Şchiopul, Mihnea Turcitul, Mihai Viteazul, Simeon şi Gavrilaş Movilă, Radu Şerban, Radu Mihnea, Alexandru Iliaş, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, Mavrocordaţii, Ghiculeştii şi Cantacuzineştii, apoi boierii Craioveşti şi de alţi domni şi boieri români.
Nici o naţiune ortodoxă n‑a jertfit şi n‑a contribuit aşa de mult la susţinerea vieţii materiale şi la înaintarea şi dezvoltarea vieţii duhovniceşti şi culturale din acest focar al Ortodoxiei curate, ca naţiunea română. Este cu neputinţă ca tânărul ieromonah aromân Iosif să nu fi simţit vibraţiile puternice ale acestui suflet românesc, care s‑a risipit şi dăruit cu ce a avut mai de preţ pentru a întreţine vie flacăra Ortodoxiei pe culmile desăvârşirii morale şi viaţa călugărească în tot Răsăritul creştin aflat sub stăpânirea Semilunei.
Cucernicia adâncă şi nefăţarnică, viaţa îmbunătăţită prin asceză şi rugăciune şi luminată prin lectură şi meditaţie şi faima de făcător de minuni au făcut din tânărul ieromonah Iosif personalitatea cea mai de seamă a Sfântului Munte. Drept aceea a fost invitat să vieţuiască în Marea Lavră a Sfântului Atanasie, cea mai importantă dintre toate mănăstirile athonite care are ca hram numele adevăratului întemeietor (în secolul X) al monahismului athonit. Şi celelalte mănăstiri mari s‑au simţit onorate a‑l număra printre cuvioşii lor vieţuitori, în rândul cărora în umilinţa lui adâncă, el se simţea cel din urmă.
Pentru vredniciile lui deosebite, cu scurgerea anilor a fost înaintat la treapta de egumen şi trimis din partea conducerii centrale a Sfântului Munte la Odriu (Adrianopol) să pună orânduire în marea mănăstire de acolo cu hramul Sfântul Ştefan. Timp de 6 ani munceşte fără preget, reuşind să schimbe în întregime după „gândul lui Hristos“ (I Corinteni 2, 16) şi după pravila statornicită de Sfântul Vasile cel Mare, viaţa călugărilor de la Odriu.
Revenind la Sfântul Munte, se aşează (timp de 6 ani, tot ca egumen) în marea lavră a Ţării Româneşti, la Mănăstirea Cutlumuş, vechea ctitorie a voievozilor din Ţara Românească (Vlaicu Vodă între 1364–1374 şi Neagoe Vodă Basarab între 1512–1521). Tot de la Mănăstirea Cutlumuş a venit la 1372 în fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei ca urmaş al lui Iachint (1359–1372), primul mitropolit al Ţării Româneşti, Hariton (care era şi Protos al Sfântului Munte). Aici, în această mănăstire românească cu călugări români, cu viaţă şi suflet românesc, a avut ocazia egumenul Iosif să cunoască, odată cu credinţa şi duhul fraţilor săi dacoromâni, şi zbuciumata lor istorie, în care figuri contemporane, ca cea a lui Mihai Viteazul (1593–1601) – cel dintâi unificator al Ţărilor Româneşti nord‑dunărene (între care şi jumătate de răsărit, de la Lipova la Orşova, neocupată de turci, a Ţării Banatului), au reuşit să atragă asupra românilor privirile întregii lumi civilizate.
Chiar sub ochii lui curg danii nenumărate la toate cele 20 de mănăstiri mari din partea celor doi domni români din Principate, Matei Basarab (1632–1654) al Ţării Româneşti şi Vasile Lupu (1634–1653) al Moldovei, care la 1645 plătesc toate datoriile Sfântului Munte, pe lângă cele câteva zeci de mii de aspri trimişi anual pentru întreţinerea călugărilor, zidirea, restaurarea şi înfrumuseţarea bisericilor mănăstireşti. Aici ia cunoştinţă preacuviosul Iosif şi despre activitatea desfăşurată dincoace de Dunăre de marii săi contemporani dacoromâni, cronicarul Grigore Ureche (1590–1647), mitropoliţii Petru Movilă (1597–1647) al Kievului, Varlaam al Moldovei, Ilie Iorest (1640–1643) şi Simion Ştefan (1643–1656) al Ardealului.
După mulţi ani cuviosul Iosif se reîntoarce la Mănăstirea Vatopedului – şi ea bogat înzestrată de voievozii români – unde se pregăteşte să plece ca mitropolit la Timişoara şi unde‑l află, la anul 1650, pe tânărul pribeag bănăţean Damaschin Udrea, care va deveni secretarul şi biograful său.
Cine este acest Damaschin Udrea şi cum ajunge el la Sfântul Munte, pe slavoneşte Sfetagora? Este fiul lui Alecsa Udrea, cneaz mare pe Valea Căraşului, născut din neam de cneji români, la anul 1616 (în zona Banatului, conducătorul unui sat se numea cneaz sau chinez). După ce a învăţat carte 3 ani de zile la o şcoală calvină din Ardeal, unde a fost dus de unchiul său, căpitan în armata prinţului Rakoczi, în vârstă de 17 ani pleacă la învăţături mai înalte în ţara nemţească. În curând pleacă de aici la Veneţia împreună cu alţi şcolari, angajându‑se ca ostaş şi mai apoi corăbier la veneţieni. După 10 ani de pribegie, la 1644 revine „pocăit acasă“, ca să plece din nou, cu gând să se călugărească la Mănăstirea Tismana. După 2 ani pleacă mai departe la şcoala grecească de la Odriu (Adrianopol) unde a învăţat 3 ani devenind bărbat cu mare ştiinţă de carte şi cu multă învăţătură, fiind cunoscător a 10 limbi. Dorind să revină în patrie, la Dunăre este prins de turci şi dus la Istambul (Constantinopol) la robie din care scapă numai după ce tatăl său, cneazul Alecsa, îl răscumpără cu mulţi bani. Acum liber, în drum spre casă trece să viziteze, împreună cu fratele Ilarie, vestitele mănăstiri de la Muntele sfânt Athos. Aici, la mănăstirea Vatopedului, face cunoştinţă cu preacuviosul Iosif, nou ales şi hirotonit ca arhiereu‑mitropolit peste tot paşalâcul şi toată Ţara Banatului (…).
Întâlnirea românului bănăţean Damaschin Udrea, bărbat în floarea vârstei (34 de ani), cu aromânul sau latinul raguzan, preacuviosul Iosif, acum în vârsta patriarhală de 82 de ani, a avut urmări binefăcătoare pentru amândoi, dar mai ales pentru Biserică şi dreptcredincioşii români din Ţara Banatului, cărora Damaschin Udrea le va lăsa cea dintâi cronică românească scrisă în limba latinească: Annales Rerum Banaticarum, care duce firul istoriei neamului nostru până la Mihai Viteazul (dar care din nefericire s‑a pierdut), iar Sfântul Iosif îi va îmbunătăţi cu mormântul său la Partoş, adevărată Vitezdă tămăduitoare şi înnoitoare de puteri trupeşti şi sufleteşti.
