„Aparatul, care se numea tele-ecran, putea fi dat mai încet, dar nu aveai cum să-l închizi de tot. Tele-ecranul recepţiona şi transmitea simultan.
Orice sunet pe care l-ar fi scos Winston, mai tare decât o şoaptă foarte slabă, putea fi captat; în plus, cât timp stătea
în câmpul vizual al plăcii de metal, putea fi şi văzut, nu numai auzit.
Sigur că nu aveai cum şti, în fiecare moment, dacă eşti sau nu ascultat.
Erai obligat să trăieşti – şi de fapt aşa şi trăiai,
dintr-o obişnuinţă devenită instinct – cu presupunerea că orice sunet pe care-l scoteai era ascultat şi orice mişcare observată,
afară de cazul când era întuneric”
George Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru
România a început deja adoptarea normelor europene cu privire la introducerea cărţilor de identitate electronice. Legea prevede ca, din anul acesta, cetăţenilor să li se elibereze, în paralel cu actualele documente de identitate, şi cărţile electronice de identitate. Surse din Ministerul de Interne afirmă însă că procesul eliberării noilor acte de identitate electronice va demara greu, pentru că nu există fonduri” titra „Jurnalul Naţional” din 10 iulie 2003.
Astfel de ştiri au devenit atât de cotidiene, încât în mod obişnuit doar am fi exclamat: iată încă un articol despre carduri şi cipuri. Cu toate acestea, la scurt timp după acest articol, românii au avut surpriza de a fi martorii punerii în practică a unor măsuri similare, respectiv introducerea cipurilor la animalele domestice.
Ministerul Agriculturii, Apelor, Pădurilor şi Mediului a iniţiat, la nivel naţional, un program de identificare electronică a cailor, măgarilor şi catârilor. Acest proiect vizează toate animalele domestice şi are ca termen limită anul 2006. Primul implant de cip a fost realizat la Centrul de Echitaţie din Poiana Braşov în septembrie 2003, iar astăzi, la mai bine de şase luni de la acest eveniment, ţăranul din multe colţuri ale României este solicitat să introducă cip calului din gospodăria sa.
Aceasta este doar prima dintre măsurile pe care România s-a obligat să le ia pentru alinierea la standardele europene în ce priveşte guvernarea electronică. Urmează cardul bancar, cardul medical, cartea electronică de identitate, plătirea taxelor şi a impozitelor prin card, cartea de alegător şi semnătura electronică. Toate aceste măsuri au ca scop prevenirea falsificării actelor de identitate, facilitarea controlului, gestionarea bazelor de date medicale, bancare etc.
În ultimii ani, mass-media a acordat o atenţie deosebită tehnicilor de supraveghere şi identificare a persoanelor, aplicabile în diferite cazuri.
Revista ,,National Geographic” din noiembrie 2003 acordă mai bine de 20 de pagini unui studiu cu privire la supravegherea permanentă, titrând: ,,Ne îndreptăm spre urmărirea electronică permanentă – a duşmanilor noştri şi a noastră”. Revista oferă un studiu exhaustiv menit să facă omul contemporan să înţeleagă că acestea sunt condiţiile în care va trăi de acum încolo, lipsit de intimitate şi constrâns din toate direcţiile de reguli de securitate şi norme de protecţie a individului. De altfel, editorialul acestui număr abordează acelaşi subiect controversat, îndemnând cititorul să aibă o părere cu privire la acest fenomen.
Iar cel care citeşte materialul oferit de ,,National Geographic” nu poate să nu fie frapat de asemănarea izbitoare dintre realitate şi romanul lui George Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru, scris în 1948: ,,Aparatul, care se numea tele-ecran, putea fi dat mai încet, dar nu aveai cum să-l închizi de tot. Tele-ecranul recepţiona şi transmitea simultan. Orice sunet pe care l-ar fi scos Winston, mai tare decât o şoaptă foarte slabă, putea fi captat; în plus, cât timp stătea în câmpul vizual al plăcii de metal, putea fi şi văzut, nu numai auzit. Sigur că nu aveai cum şti, în fiecare moment, dacă eşti sau nu ascultat.
Erai obligat să trăieşti – şi de fapt aşa şi trăiai, dintr-o obişnuinţă devenită instinct – cu presupunerea că orice sunet pe care-l scoteai era ascultat şi orice mişcare observată, afară de cazul când era întuneric”.
O mie nouă sute optzeci şi patru este un roman de ficţiune în care autorul imaginează un sistem politic totalitar, ce sfârşeşte prin a desfiinţa complet fiinţa umană. Oare şi ceea ce încearcă să facă guvernele marilor puteri de astăzi va conduce la distrugerea omului ? E posibil ca toate aceste măsuri de securitate să degradeze fiinţa umană, e posibil ca noi, ca închinători ai adevăratului Dumnezeu, să riscăm a ne închina ,,Fratelui cel Mare” ?
În numerele următoare vom încerca să găsim un răspuns la aceste probleme cu care se confruntă creştinul de astăzi, sau cel puţin să ridicăm nişte semne de întrebare cu privire la adevăratele scopuri ale supravegherii electronice.
Dintotdeauna, oamenii de cultură au fost preocupaţi de viitorul omenirii şi au încercat să schiţeze scenarii după care ar evolua societatea umană. O dată în plus, literatura ştiinţifico-fantastică, căutând să anticipeze, a adus în atenţia lumii lucruri care frământau de secole minţile oamenilor; ea a adus răspunsuri, dar poate mult mai multe întrebări, cu privire la soarta omenirii.
Dintre subiectele tratate de literatura SF, cel mai sensibil s-a dovedit a fi felul în care omul caută să înţeleagă sensul vieţii sale pe pământ şi al lumii care-l înconjoară, ca şi modul în care el crede că poate fi condusă lumea şi structurată societatea umană.
Scriitori precum Herbert George Wells (1866-1946), profund marcaţi de evoluţia tehnicii la sfârşitul de secol XIX, şi-au imaginat cum se foloseşte omul de invenţiile tehnicii şi cum vor afecta acestea societatea în totalitate.
Romancier, jurnalist, sociolog şi istoric englez, H.G. Wells a scris nuvele celebre, ce au fost ecranizate de mai multe ori, printre care se numără ,,Maşina timpului” (1895), una dintre primele povestiri moderne SF, ,,Omul invizibil” (1897), şi ,,Războiul lumilor” (1898). Una dintre cele mai interesante nuvele ale sale este ,,Insula Doctorului Moreau” (1896), a cărei ultimă ecranizare, în care rolul principal este interpretat de Marlon Brando, este uimitoare. Combinaţie între nuvela originală a lui Wells şi realizările ştiinţifice ale ultimilor decenii, pelicula prezintă un doctor Moreau care încearcă să controleze animalele pe care făcea tot felul de experimente prin intermediul unor cipuri implantate.
Izgonit din Anglia din cauza faptului că practica vivisecţia pe animale, Moreau se retrage pe o insulă pe care face diferite combinaţii genetice între animal şi om. Astfel, el ,,creează” omul-pisică, omul-maimuţă, omul-tigru etc, pe care încearcă să-i ţină sub control, iniţial, printr-o sumedenie de principii pe care o numeşte Lege. Legea făcea apel la omul din combinaţia om-animal ca acesta să rămână dominant în manifestare.
În plus, prin Lege, toate creaţiile lui Moreau îl zeificau pe el, îl considerau făcătorul lor şi, ca atare, i se închinau: ,,A lui este mâna care creează, a lui este mâna care răneşte, a lui este mâna care vindecă”. Când Legea devine insuficientă, iar creaturile lui Moreau încep să se manifeste mai degrabă ca nişte animale decât precum oamenii, el le implantează un cip prin care le induce durere de fiecare dată când nu i se mai supun.
Aceasta nu este singura viziune înfiorătoare a lui Wells cu privire la viitorul omenirii. Profund preocupat de problemele sociale ale vremii lui, Wells s-a implicat în politică şi, în 1917, devine membru al Comitetului de Cercetare pentru Liga Naţiunilor, publicând câteva cărţi despre această organizaţie mondială (n.r.: ,,Naţionalismul britanic şi Liga Naţiunilor” (1918), ,,Conceptul de Ligă a Naţiunilor” (1919, în colaborare), ,,Drumul către Liga Naţiunilor” (1919, în colaborare)). Între 1934 şi 1946, el este preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Poeţilor, Dramaturgilor, Editorilor, Eseiştilor şi Romancierilor. Pacifist convins, el a purtat discuţii, în 1934, atât cu Stalin, cât şi cu Roosevelt, încercând să-i determine să evite războiul.
Dezamăgit de eşecurile repurtate pe plan social şi politic, el scrie în 1939 ,,Teroarea sacră” în care studiază dezvoltarea psihologică a unui dictator modern regăsit în carierele lui Stalin, Mussolini şi Hitler. În ultima sa carte, ,,Mintea la capătul posibilităţilor ei” (1945), el îşi exprimă pesimismul cu privire la planurile de viitor ale omenirii. El scrie, în ,,Caracteristicile principale ale istoriei” (1920): ,,Istoria umană devine din ce în ce mai mult o întrecere între educaţie şi catastrofă”.
Un alt corifeu al anticipării problemelor celor mai arzătoare ale omenirii este Aldous Leonard Huxley (1894-1963). Romancier şi critic englez, nepotul marelui om de ştiinţă T. H. Huxley şi fratele biologului Julian Huxley, el a scris cărţi de călătorie, de istorie, poeme, piese de teatru, eseuri pe teme artistice, filozofice, sociologice, religioase şi morale. Printre cele mai cunoscute romane ale lui Huxley se numără ,,Mândra lume nouă” (,,Brave New World”), apărută în 1932, una dintre scrierile ştiinţifico-fantastice clasice.
În ,,Mândra lume nouă”, Huxley îşi imaginează o societate umană renăscută după un holocaust global, în care cei mai mulţi oameni sunt produşi în fabrici, unde nu există libertate sau moralitate şi în care cel care are origine pur umană este considerat sălbatic. Oamenii sunt creaţi pe linii de asamblare şi nu există mame şi taţi; ei sunt desemnaţi domeniilor lor de profesie dinainte de a se naşte, dacă se poate spune că se nasc; există doar 5 tipuri de oameni, de la cei numiţi Alfa, superiori intelectual, la cei numiţi Epsilon, subdezvoltaţi intelectual; ei primesc droguri pentru a se controla pe ei înşişi, care-i împiedică să aibă orice sentiment de stres sau insatisfacţie.
Deşi această carte este scrisă acum mai bine de 70 de ani, ea suscită încă interesul multora, pentru că multe din tehnicile descrise în ea au devenit, în parte, realitate: medici care sunt capabili să selecţioneze genetic copii, droguri care controlează stările emoţionale etc. Mai mult, omenirea se îndreaptă cu paşi repezi către fabricile de oameni, închiriind pântecele femeii, desfiinţează conceptul de mamă, pe care începe să-l considere ruşinos, şi crede că poate controla natura, unicul element haotic în acest univers fiind fiinţa umană. Prin urmare, aceasta trebuie constrânsă să se alinieze unor planuri prestabilite: aşa iau naştere cele 5 tipuri de oameni, de la Alfa la Epsilon. Fiecare categorie este programată şi condiţionată să nu-şi dorească să facă lucruri pe care le face altă categorie de oameni.
Ca şi Wells, Huxley a încercat să-şi imagineze încotro se îndreaptă lumea, iar viziunea pe care el a lăsat-o succesorilor săi este departe de a fi optimistă. Preocupat, la rândul lui, de problemele sociale şi politice ale timpului său, el a lucrat pentru Ministerul de Război din Londra în 1917, iar în 1936 se alătură organizaţiei pacifiste Peace Pledge Union, împreună cu matematicianul şi filozoful Bertrand Russell (1872-1970) şi poetul şi romancierul Siegfried Sassoon (1886-1967). Personalitate controversată, el sfârşeşte prin a căuta răspunsuri la frământările sale în misticismul şi gândirea orientală. Târziu în viaţa sa, Huxley remarcă: ,,Este puţin dificil, jenant să fii preocupat întreaga ta viaţă de problemele omeneşti şi să descoperi la sfârşit că nimeni nu are mai mult de oferit pe calea povăţuirii decât sfatul: ,,Încearcă să fii un pic mai bun” …”
Generaţiile care le-au urmat lui Wells şi Huxley au adus noi forme de exprimare aceloraşi idei sumbre cu privire la viitorul omenirii. Astfel, în vreme ce Wells sau Huxley sunt tributari vechilor tipare ale societăţii umane, anterioare revoluţiei tehnice, noua generaţie de scriitori depăşeşte problema supertehnologizării şi încearcă să-şi imagineze ce va face omul cu ştiinţa şi tehnica de care dispune. De altfel, momentul imediat următor celui de-al doilea război mondial marchează apogeul civilizaţiei industriale, împlinirea viselor de până atunci ale omenirii şi întrezărirea unor noi orizonturi.
Scriitori SF precum Alfred Elton Van Vogt (1912-2000) vin să aducă o nouă viziune asupra lumii, nouă însă numai în prezentare. Temerile omenirii sunt aceleaşi, numai contextul diferă: lumea a intrat în epoca post-modernistă, a trecut dincolo de a accepta sau nu ştiinţa şi tehnica de vârf şi priveşte astăzi către perspective inedite. Circumstanţele devin mai subtile, însă problema este cea dintotdeauna: care este sensul vieţii pe pământ şi cum poate fi condusă lumea.
De pildă, în ,,Computerworld”, Van Vogt descrie o lume condusă de un calculator; el comandă totul, el supraveghează totul de la orice mişcare computerizată dintr-o fabrică până la convorbirile telefonice de pe tot întinsul Americii; sistemul lui de identificare biomagnetică a oamenilor este infailibil, iar ochii săi sunt larg deschişi pretutindeni: pe străzi, în instituţii, în case. La fiecare identificare de rutină, la fiecare control birocratic, calculatorul fură energia psihică a omului, urmând ca, într-o bună zi, să devină stăpânul absolut al universului.
Van Vogt imaginează un calculator despotic, care răpeşte şi subjugă sufletele oamenilor, oameni care au puterea de a se sustrage acestei răpiri, care au ,,o configuraţie de gândire care este anterioară formării universului şi care nu este afectată nici de energie, nici de materie”, care pot învia şi ale căror suflete se unesc cu trupurile lor de dinainte de moarte
sursa:www.catacombeleortodoxiei.ro
