Prin secolele X-XI, când Imperiul Bizantin era la apogeul strălucirii sale, pirații saracini se aflau și ei în mare desfășurare. Devastau insulele Mării Egee, prădau, ardeau și-i robeau pe oameni, după care îi vindeau în târgurile de sclavi din Răsărit. Insula Lesvos, bogată și renumită, devenise o pradă aleasă a piraților. În localitatea Lesvados de lângă Madamados, era o cetate veche, Stenakas, iar nu departe de ea o mănăstire a Arhanghelului Mihail, a cărei întemeiere se pierde în negura vremurilor. Istoricul Mănăstirii îl aflăm din tradiția locală vie, care a ajuns până în zilele noastre. Era fortificată ca o cetate, cu ziduri și turn, și de timpuriu atrăsese interesul piraților, care voiau s-o cucerească.
Așadar, într-o primăvară, căpitanul de pirați Sirhan, un uriaș sălbatec și negricios, încins cu un baltag și o sabie, și-a chemat echipajul și le-a spus:
– De data aceasta, cu siguranță, vom intra în mănăstire. Eu vreau numai potirul de aur, cu care liturghisesc călugării, ca să-mi beau vinul cu el. Toate celelalte sunt ale voastre.
El însuși nu avea să participe la incursiune. Nu a găsit de cuviință să se ocupe cu astfel de lucruri mărunte. Așadar, au îndreptat prora spre Lesvos. Au debarcat, s-au apropiat de mănăstire în miezul nopții și s-au ascuns în copaci. Fiind în timpul iernii, călugării nu păzeau cum trebuie mănăstirea. La un moment dat a sunat toaca care îi chema pe călugări la slujba de dimineață. Pașii lor se auzeau ritmic pe scara de lemn care ducea la biserică. Peste puțină vreme toate s-au liniștit.
Atunci cel care conducea incursiunea a dat semnalul. Un pirat a aruncat funia cu cârlig peste zid, s-a cățărat sus, a sărit în curte și a deschis poarta mare a mănăstirii. Atunci pirații s-au năpustit cu strigăte în biserică. Mai înainte ca să-și de-a seama ce se întâmplă, monahii trecuseră deja din această viață.
În Sfântul Altar se afla un frate, pe nume Gavriil. Fiind iute și sprinten, s-a cățărat pe acoperișul Bisericii. Pirații l-au urmat, însă în acea clipă s-a auzit un vuiet puternic și acoperișul s-a schimbat în chip minunat într-o mare furtunoasă. Deasupra valurilor înspumate a apărut un Ostaș uriaș și înfricoșător, care, cu sabia sa ce scotea foc, s-a năpustit asupra piraților. Aceia au lăsat îndată armele și cele furate și au fugit cuprinși de panică.
Gavriil, singurul care a rămas viu din această tragedie, cutremurat de minunea Arhanghelului, s-a apropiat și a căzut înaintea icoanei lui. Când și-a revenit din tulburarea sa, a ridicat ochii spre icoană. Dar ce chip era acela? Deși era pictat, însă părea viu și avea o dulceață dumnezeiască pe el. Fratele voind să picteze acel chip al Arhanghelului, l-a rugat:
– Sfinte Arhanghele, mijlocește la Domnul să-i odihnească pe părinții și frații mei! Iar pe mine mă învrednicește să pictez minunatul tău chip.
Și îndată, ca și cum ar fi fost luminat de către Arhanghel, a luat un burete, a adunat cu el, cu evlavie, sângele monahilor într-un vas, l-a amestecat cu pământ și a început să modeleze icoana lui. De când a început lucrul, fratele a simțit vădit ajutorul Arhanghelului. Mâinile sale, ca și cum ar fi fost conduse de o putere nevăzută, schițau cu lut, repede și sigur, chipul Arhanghelului Mihail. Adică chipul acela pe care îl văzuse pe acoperișul Bisericii, cel înfricoșător, însă cu Har dumnezeiesc.
În timp ce în Mănăstirea Arhanghelului Mihail se petrecea această dramă, în localitățile din jur viața continua liniștită. Numai un copil de cioban, în timp ce privea marea de pe un vârf de deal, a văzut corăbiile piraților aproape de țărm. A sărit pe cal și a galopat spre mănăstire, ca să-i înștiințeze pe monahi ca să se păzească. Însă priveliștea pe care a văzut-o l-a făcut să leșine.
Când și-a revenit, a alergat și l-a înștiințat de cele întâmplate pe Alexie, mai-marele cetății Stenakas. Atunci acela a pornit îndată spre mănăstire cu alți cincizeci de călăreți. Când a intrat în biserică, a rămas uimit. I-a văzut pe monahi junghiați și înroșiți cu sângele lor, iar pe egumen mort înaintea Sfintei Mese. A scrâșnit din dinți și a ieșit afară cuprins de dorința răzbunării. Au sărit cu toții pe cai și, mergând pe urmele piraților, s-au apropiat de un loc șes. S-au oprit brusc. Priveliștea pe care au văzut-o i-a făcut să se înfioare. I-au văzut pe cei pe care-i urmăreau morți și împrăștiați pe toată întinderea acelui șes. O tăietură cu sabia, care începea de la frunte și ajungea până la pântece, era făcută pe trupul fiecăruia, despicându-l în două. Tăietura la fiecare trup era exact la fel.
Nimeni dintre călăreți nu a întrebat cine a făcut asta. Cu toții au bănuit cine este pedepsitorul. Nu aveau nici o îndoială.
– Mare este harul și puterea ta, Arhanghele! au șoptit și s-au însemnat cu semnul Crucii.
Între timp, doi pirați care rămăseseră la țărm, văzând că ceilalți întârzie să coboare, s-au neliniștit și au urcat să-i întâlnească. Când au văzut pe acel loc acea macabră priveliște, s-au întors repede la corăbii, unde aștepta cu nerăbdare căpitanul lor, și i-au povestit tragedia. De îndată ce acela a auzit cele povestite, a lovit cu pumnul în masă și a jurat răzbunare.
* * *
În anul următor Sirhan și-a pus în lucrare planul său pentru cucerirea cetății Stenakas. Într-o noapte pirații au debarcat în liniște pe țărm și se pregăteau ca la revărsatul zorilor, când cetățenii dormeau, să năvălească asupra cetății.
În această clipă hotărâtoare Arhanghelul Mihail a intervenit din nou. Ștefan, fiul comandantului Alexie, care tocmai se culcase, l-a văzut înaintea sa pe Arhanghel. Era uriaș, îmbrăcat în armură de aur. Părul blond i se revărsa pe umeri, dând aripilor sale albe sclipiri aurii. În mâna sa dreaptă ținea o sabie de foc, iar cea stângă cu arătătorul întins era ridicată în sus. Îi zâmbea tânărului și cu un glas dulce i-a spus:
– Ridică-te, Ștefane, și mergi repede la tatăl tău și spune-i să pregătească apărarea cetății. Vin saracinii peste voi să vă piardă. Dar nu vă temeți, căci alături de voi voi fi eu și Sfântul tău ocrotitor. Vă vom apăra și povățui. Pirații au ancorat în golf, mai jos de cetatea voastră. Câțiva dintre ei vor se vor cățăra pe zidurile cetății ca să neutralizeze straja porții și apoi să deschidă porțile cetății. Vă vor ataca în ceasul când noaptea se luptă cu ziua. Atenție la poartă!
Faptele s-au desfășurat așa cum spusese Arhanghelul. Când pirații au atacat, i-au găsit pe apărători pe metereze. În aceeași vreme un detașament condus de Ștefan, care coborâse fără zgomot la țărm, a dat foc corăbiilor piraților. Când pirații au văzut focurile s-au pierdut cu firea. Panica care a urmat a fost de nedescris. În timp ce alergau spre mare, i-au ajuns călăreții și le tăiau capetele. Un grup de pirați împreună cu căpitanul lor, a reușit să scape, fugind spre pădure, însă s-au întâlnit cu detașamentul care cu puțin mai înainte dăduse foc corăbiilor. Au fost încercuiți și în puțină vreme, împreună cu căpitanul lor, au fost nimiciți.
* * *
Au trecut mai multe veacuri. Mănăstirea s-a ruinat din pricina repetatelor incursiuni ale agarenilor. În secolul al XVIII-lea biserica cea mică și veche a fost înlocuită cu una nouă și mai mare. Însă Icoana făcătoare de minuni a Arhanghelului s-a păstrat până în zilele noastre, întocmai cum a zugrăvit-o fratele Gavriil. Își păstrează prima ei expresie vie și a rămas nealterată de vreme și de sărutările miilor de închinători. Pe fruntea și obrajii lui, credincioșii lipesc monede, care lasă semne pe chipul său, dar repede dispar. Adeseori ochii Arhanghelului lăcrimează, iar credincioșii îi șterg lacrimile cu bucăți de vată. La fel fac și cu sudoarea, atunci când se întâmplă ca fruntea lui să transpire.
Cutremurătoare minuni săvârșește cu cei care aleargă la el cu credință. Dar și zidirea noii biserici a început și s-a sfârșit printr-o minune.
Comisia care s-a întrunit pentru ridicarea bisericii, a hotărât ca s-o construiască puțin mai departe de Mănăstire. Lucrătorii a început să sape temeliile, însă dimineața le găseau astupate cu pământ, deși uneltele se aflau în curtea vechii bisericii. Au săpat din nou temeliile, iar când s-a înserat au lăsat intenționat uneltele acolo unde săpaseră. Unii dintre ei s-au ascuns în tufișurile din apropiere să vadă ce se va întâmpla.
La miezul nopții au văzut ceva de necrezut: O lumină puternică s-a ridicat din vechea biserică, a făcut o linie curbă și s-a oprit deasupra temeliilor. Apoi a făcut traseul invers și a dispărut. Lucrătorii au rămas uimiți. În același timp au simțit un miros de pământ proaspăt ars. Când s-au apropiat de temelii, le-au găsit astupate. Apoi au mers la copacul unde erau agățate uneltele, dar nu mai erau acolo. Atunci au pornit cu totul buimăciți spre vechea biserică, spre Mănăstirea Arhanghelului. Începuse să se lumineze de ziuă când, deodată, s-a auzit clopotul mănăstirii. S-a oprit pentru puțin și iarăși a început sune încet și ritmic. Cu toate acestea, așa cum au aflat mai târziu, clopotul nu a fost tras de mână omenească.
În sfârșit au ajuns la mănăstire și au intrat în curte. Și mare le-a fost mirarea când au văzut uneltele înșirate și rezemate de zid, exact în același loc unde le găsiseră și în ziua de dinainte. Atunci au înțeles că voia Arhanghelului era ca noua biserică să se construiască pe locul celei vechi.
Construcția a început și toți ajutau la lucrări, chiar și turcii. Îl cinsteau încă din vechime și se temeau de el. Unii dintre ei îndrăzniseră să necinstească Biserica Arhanghelului și să între în curte călăre. Atunci l-au văzut cu chip înfricoșător, amenințându-i și alungându-i.
Când a venit vremea să fie mutată Icoana, nu a fost cu putință. Arhanghelul Mihail a împiedicat orice încercare de mutare a ei. Voia ca Icoana lui să rămână acolo unde a așezat-o Gavriil, cel care a făcut-o.
Lucrările continuau repede și se apropiau de sfârșit. Însă banii se împuținaseră. Nu ajungeau nici pentru plata lucrătorilor. Atunci s-au adunat membrii consiliului la casa casierului. Au rămas acolo până seara târziu, încercând să afle vreo soluție. În cele din urmă au plecat fără nici un rezultat.
Trecuse de miezul nopții. Casierul stătea într-un fotoliu abătut și gânditor, când, deodată, s-a deschis poarta. Un necunoscut a intrat în curte, a urcat pe scară și a intrat în camera unde se afla cufărul cu puținii bani pentru biserică. Casierul a încercat să se ridice, dar nu a putut. Îți simțea picioarele bătute în cuie. A auzit cum s-a deschis cufărul, apoi, după puțin, cum s-a închis. Apoi l-a văzut pe acel străin întorcându-se cu pași rari și apăsați.
Era un tânăr cu părul ondulat și cu ochi luminoși și strălucitori. Purta o haină trandafirie și cizme negre până la coapse. A zâmbit gazdei și i-a spus:
– Banii pentru plăți se află în cufăr.
Apoi a mișcat mâna ca și cum m-ar fi salutat, a deschis ușa și a dispărut în întuneric.
Atunci casierul s-a ridicat și a alergat la cufăr. Era încuiat. L-a descuiat și, ce să vadă? Trei rânduri de florini, mitzitia și lire. A luat în mâini monezile ca să se încredințeze, după care le-a lăsat iarăși să cadă în cufăr. Aceste monezi de aur, pe care le-a dăruit pentru biserică însuși Arhanghelul Mihail, au fost exact câte au trebuit pentru achitarea cheltuielilor, până la ultimul bănuț.
Izbăvire mai presus de nădejde
În anul 1963, în acea dimineață a ofensivei turco-ciprioților asupra Ciprului mucenicesc, atunci când paraclisierul a intrat în biserica din Madamados ca să aprindă candela la Icoana Arhanghelului, a văzut cu uimire că Icoana lipsea. Această neașteptată dispariție, care a pricinuit neliniște poporului evlavios, a ținut o săptămână, când, pe neașteptate, a fost găsită la locul ei, venind așa cum dispăruse.
Trecuse mai multă vreme. Într-o dimineață de iarnă, paracliserul de la Madamados a auzit tropăitul unui cal. Când a ieșit afară, a văzut un tânăr care tocmai descălecase și ridicând pe umeri un berbec. Au intrat amândoi în biserică, iar tânărul a înaintat spre Icoana Arhanghelului, a lăsat acolo berbecul și a aprins o lumânare cât el de mare. Apoi a îngenuncheat, privind cu ochii înlăcrimați și cu buzele tremurânde sărutând chipul Arhanghelului.
– Este izbăvitorul meu, a spus el, întorcându-se spre paraclisier. El m-a izbăvit de turci.
– Dar ce ți s-a întâmplat? l-a întrebat cu interes paraclisierul, în timp ce ieșeau din biserică.
– În timpul ultimelor evenimente cu turci, a început tânărul, îmi făceam stagiul militar în Cipru. Era după miezul nopții spre 12 August, când ne-a surprins atacul turco-ciprioților. Eram continuu în stare de alarmă, pentru că știam cât de viclean este dușmanul nostru. Ne-au pricinuit ceva greutăți flota lor militară, însă aviația lor nu ne-au vătămat deloc. În câteva ore aveam sub control situația și pornisem la contraatac. Parcă avea aripi la picioare. I-am luat dintr-o parte și i-am pus pe fugă. Puțin a fost de nu i-am aruncat în mare.
În timp ce alergam dezlănțuiți, plini de entuziasm și aproape descoperiți, văd înaintea mea, la o distanță de cinci metri, ivindu-se deodată ceva voluminos. M-am oprit brusc și atunci… în crepusculul zorilor am distins o mitralieră turcească. Am văzut cum țeava mitralierei s-a îndreptat spre mine și, neavând unde să mă ascund, am căzut cu fața la pământ, acoperindu-mi bine capul cu casca. „Arhanghele al meu, izbăvește-mă!”, am spus în sinea mea și deodată mi-a venit în minte tatăl meu care, în războiul cu albanezii, a fost izbăvit în chip minunat de la moarte sigură, făgăduind Arhanghelului un berbec. „Arhanghele al meu, izbăvește-mă!”, am murmurat din nou, făcând și eu aceeași făgăduință.
În aceeași clipă un zgomot asurzitor aproape că mi-a luat auzul. „M-au lovit”, m-am gândit și aduceam în minte persoanele iubite… Apoi am simțit că mă pipăie cineva, mă mișcă și mă ridică. Erau ai noștri.
– Ești rănit? Cum te simți?, am auzit nedeslușit glasurile lor.
Am început să mă pipăi, dar nu am găsit nimic. În acel timp mi-am adus aminte de mitralieră. Am privit într-acolo, dar nu am văzut nimic. Am început să strig:
– Exact aici era o mitralieră turcească.
Am mers mai aproape, am cercetat, dar nu am aflat-o. În locul unde mai înainte era mitraliera, erau acum numai niște cioburi și o gaură mare. Se vede că în acea clipă critică pentru mine, vreun obuz sau vreun mortier a făcut cioburi primejdioasa mitralieră, în timp ce pe mine o putere de sus m-a păzit cu desăvârșire nevătămat atât de focurile de arme, cât și de explozie.
Paraclisierul, care urmărea emoționat povestirea mea, a luat cuvântul:
– Da, fiul meu, a fost Arhanghelul. El te-a izbăvit. Atunci, cu episoadele din Cipru, a dispărut de aici Icoana vreme de o săptămână.
Tânărul s-a cutremurat. A îmbrățișat cu privirea sa Icoana Arhanghelului, iar din ochii îi curgeau lacrimi. Aceasta a fost încă un „mulțumesc” pentru izbăvirea sa mai presus de nădejde.
sursa: https://marturieathonita.ro
