Acasă Articole si studii Apostaţii contemporani şi generaţia nepăsării

Apostaţii contemporani şi generaţia nepăsării

156
Generatia nepasarii

Întâlnesti deseori în viată oameni care purtati de valuri încoace şi-n colo, îngrijorati doar de bucata de pâine si de confortul familiei îsi topesc zilele în dulceaga rutină a bucuriei de a exista. Nu-si ostenesc inima cu durerile altora, nu-si pun întrebări dezmortitoare, nu-si frământă sufletul cu tainice zbateri: plutesc inert în toropeala traiului molcom si fără probleme.

Ei bine, acesti apostati contemporani sunt tot mai multi printre crestinii zilelor noastre; crestini de circumstantă, oameni care au devenit crestini prin descendentă, iar nu prin asumarea constientă a ostenelilor sfintitoare în viata personală si socială, atât de proprii adevăratului crestin.

Ne întrebăm oarecum retoric, dar cuprinsi de o adâncă durere a inimii: oare generatiile veacului nostru nu mai poartă într-însele sământa adevărului, nu-si mai pretuiesc ele zestrea chemării la viata crestină, zestre scump apărată si cu sânge pecetluită de strămosii nostri? S-a stins oare din firea neamului nostru scânteia sfintelor năzuinte, izbucnirea mucenicească împotriva fărădelegii care ne sfărâmă puterile, cocotată la tribuna dreptătii?

Oare românul si-a uitat cu totul vocatia sfinteniei, puterile nesovăitoare în lupta cu păcatul? Oare a pierdut cu totul dorinta unei alte ordini, alta decât cea impusă omenirii de mai marii lumii, cu sprijinul politic al vânzătorilor de neam si tara?

Iată întrebări care ar trebui să zguduie tihna rusinoasa a fiecărui român si a fiecărui crestin, întrebări pe care dacă noi, fiecare în parte, nu ni le punem, vom pieri ca neam si crestini. Sunt întrebări cu care ne vor judeca în fata lui Dumnezeu, atât înaintasii, cât si urmasii nostri, sunt întrebări care, cândva, la judecata neamurilor ne vor acuza ca le-am lăsat fără răspuns din cauza sfâsietoarei ignorante care ne macină existenta.

Chipurile apostaziei pot fi dulci sau amare

Dar poate unii nedumeriti se întreabă: „De fapt, care-s primejdiile care ne pândesc, cum ne atacă, unde tintesc, unde sfârsesc etc.?” Primejdiile simt multe. Chipurile lor sunt si mai multe. Unele-s dulci, altele amare. Unele resping, altele atrag, în functie de formele pe care le îmbracă si de dispozitia fiecăruia în parte de a se lasă momit. Dar, totusi, cel mai bine le cunosc, pentru că se luptă cu ele, cei care duc viata adevărat crestineasca; cei ce nu se tem de durerile vietuirii crestine; cei ce râvnesc bucuriile suferintei, care nu cochetează cu poruncile aspre ale Evangheliei, ci le împlinesc cu sfânta lor râvnă, fără viclene concesii moderniste si ecumniste.

Mergând pe firul problemei, cred că cea mai inspăimântătoare primejdie, atât pentru toti crestinii, cât si pentru fiecare în parte, este apostazia.
Exista astăzi mai mult ca oricând o mentalitate si o societate cu o uimitoare predispozitie spre apostazie. Dar ce fel de apostazie? Este ea identica cu apostazia primelor  secole crestine, asa cum apare ea din manualele de istorie bisericeasca si din Vietile Sfintilor? Numai partial. Se aseamănă cu cea istorica, pentru că dezbină de Hristos, de Biserica, de mântuire. Dar apostazia vremurilor noastre, pe lângă formele clasice de afirmare, prezintă si chipuri noi, „atrăgătoare”, „binevoitoare”, „umaniste si ocrotitoare”.

Vechea apostazie era tiranică, grosolană, dar mai ales fătisă, astfel incit iti solicita împotrivirea, dârzenia, capacitatea de rezistentă, dându-ti posibilitatea de-a o identifica direct si implicit, de a o contracara. Presiunile fiind de natură externă, torturile vizând distrugerea fizică a crestinului, sufletul îsi păstra o anumită independentă si putere de răzvrătire, ceea ce era, si este, fundamental important pentru un crestin în lupta cu păcatul si cu apostaziile vremii.

Apostazia lucrează în noi precum cariul în lemn

Dar astăzi? Apostazia în forme dintre cele mai rafinate este omniprezenta si se insinuează hoteste în fiecare din noi si în fiecare ungher al societătii. Chiar si prin casnicii nostri, adeverind cuvântul Evangheliei, apostazia lucrează răbdătoare în noi precum cariul în lemn. Dar asta nu înseamnă că nu ne putem împotrivi ei. Având în vedere că apostazia se strecoară în inimile noastre prin trup si prin suflet, pe acestea se cuvine să le păzim mai întâi. Această păzire crestinii o numesc înfrânare. Ne înfrânăm împotriva fiecărui păcat. Ne folosim de înfrânare împotriva tuturor păcatelor cu care ne ispiteste societatea contemporană apostată.

Trebuie să stim însă că cei mai feriti de apostazie sunt crestinii care, zilnic, îsi hrănesc sufletele nu cu ziare sau televiziune, nu cu preocupările desarte ale acestei lumi, nu cu îmbuibare, desfrânare, slavă desartă sau lăcomia banilor, ci care se hrănesc cu iubirea lui Dumnezeu, cu citirea neobosită a Sfintei Evanghelii si a Vietilor Sfintilor, cu meditarea la cuvintele Sfintilor Părinti, care dau vigoare si bărbătie sufletului spre a se împotrivi păcatului si apostaziei.

O teologie „umanistă”, socială si conciliantă

Hărtuiala vine astăzi din toate directiile, cu pasi de pisică, iar păcatul loveste cu iutime de fulger. Nu iartă pe nimeni. Nici pe presedinte, nici pe primar, nici pe deputat, nici pe savant, nici pe omul de rând – absolut toti suntem încercati de păcate. Unii vor fi crezând că lepădarea de Hristos e mai iertătoare cu prelatii Bisericii.

Ei bine, nu-i chiar asa. Nimeni nu este infailibil în fata rătăcirilor moderne. Lepădarea sau apostazia, astăzi ca si întotdeauna, poate să ia chiar si chipul lui Hristos, chip pasnic si blând, conciliant si iubitor. Întâlnim acest chip atât în conferinte pan-ortodoxe, în aliante „de pace”, în bănci ale „religiilor”, în fundatii cu caracter ecologist sau umanist, în întruniri, mitinguri si dezbateri cu scopuri, desigur, dintre cele mai „nobile”.

Oare acesta să fie chipul lui Hristos? Cu sigurantă nu. Oare pentru aceasta s-a întrupat, răstignit si înviat Hristos? Pentru concesii, compromisuri si calcule meschine, pentru progres, confort, pentru diplomatie sau pentru „o lume mai bună” si „pace între popoare”? Dar orice drept-credincios stie că răspunsul este nu. Dacă mă mântuiesc prin bunăstare de ce mai postesc, de ce mă mai înfrânez, de ce să mă mai nevoiesc? Dacă mă mântuiesc prin „progres” si „ordine socială” înseamnă că strămosii nostri care n-au cunoscut „progresul” si nici „ordinea socială” modernă nu s-au mântuit.

Aceasta teologie „umanistă”, socială si conciliantă, pune accentul pe acest veac, spre bucuria trecătoare a trupului, dar întristează sufletul, căci răpeste ortodoxului dorirea si asteptarea vietii vesnice. A fost sesizată si aspru criticată de marii sfinti nevoitori ai Bisericii Ortodoxe (în vremea noastră de Sfintii Teofan Zăvoritul, Ignatie Briancianinov, Ioan Iacob Hozevitul, Ioan Maximovici, Serafim Rose, etc.

Omul – un „bun” al unei oligarhii comerciale

Acest „umanism universalist”, la origine catolicoprotestant, cu îndepărtate ecouri din lumea Greciei antice (Protagoras: „omul este măsura tuturor lucrurilor”), care-l pune pe om deasupra tuturor lucrurilor, este încurajat si întretinut inconstient de noi toti, iubitori ai simturilor si aserviti „societătii de consum”. Dar ce este această „societate de consum” e foarte bine să stim, ca să fim prevăzători. E societatea care-l transforma pe om într-un „bun” al unei oligarhii comerciale. E societatea care a făcut din marketing unicul ei principiu: religios, moral, social.

Trebuie sa recunoastem că omul zilelor noastre, nu face diferentă dintre social si moral. Dacă un crestin săvârseste un act imoral, dar necondamnat constitutional si social, el nu sesizează că a păcătuit în fata lui Dumnezeu, că a călcat porunca lui Hristos, că este în lepădare fată de Biserică si fată de legile mântuirii; el nu isi sesizează apostazia. Pentru acest om, dumnezeu nu mai este Hristos, ci Statul, Guvernul, Constitutia, sau poporul, lumea si legile ei. Acest soi de om săvârseste păcatul, atent doar la datoria sa publică, iar apoi se poate întoarce linistit acasă, îsi ia dejunul, se bucură linistit de familie fără lăuntrice mustrări si sufletesti frământări. E tipul celui care săvârsind păcatul, e vesel, multumit, bine dispus că si-a făcut constiincios „datoria”. E tipul celui care în fata mustrărilor răspunde senin si candid: „eram la serviciu”, „am procedat după lege”, „am avut ordin”, „mi-am făcut datoria”, „seful răspunde” etc.

Generatia nepăsării

Acest gen de oameni au fost uneltele ideale ale tiraniei politice, de la comunism la orice regim satanic; acest soi misună printre noi si astăzi, unii îsi spun chiar „credinciosi”, dar ei vor fi călăii nostri de mâine. Vinovati suntem toti cei care ne facem pilde de astfel de moravuri, favorizând răspândirea lor, cedând în fata puterii, a santajului, a unui interes meschin, a asigurării unui servici, a unui profit nemeritat etc.

Toate acestea la un loc, toata nesiguranta, toată ezitarea, toată frica de teama si de dragul lumii sunt fiice ale apostaziei; sunt lepădări de adevăr, lepădări de dreptate, lepădări de curaj, lepădări de mucenicie, lepădări de dragoste pentru sufletul omului, lepădări de neam,lepădări de credintă, lepădări de Dumnezeu, lepădări de mântuire, de rai, de vesnicie.

Da, într-adevar, în nepăsarea fată de Dumnezeu stă tot dezastrul lumii noastre, toate esecurile noastre, toată deznădejdea noastră, toată teama de viată si de moarte. Dacă trândăvia si necredinta au adus atât nor de nepăsare si amorteală în sufletele noastre, oare ce va fi cu generatiile viitoare? Nu cumva îsi vor urî propria viată, oare nu îsi vor urî părintii,oare nu va fi o lume demonică pe pământ? Vai celor de mâine, si vai nouă, celor de azi, că suntem vrăjmasii copiilor nostri, suntem vrăjmasii strămosilor nostri, vrăjmasii mântuirii neamului omenesc, vrăjmasii lui Hristos cel răstignit.

sursa: Ieromonah Martirie Paduraru, „Despre chipul omului nou”